„Cabanierii - personaje extrem de importante; fara ei, drumetia de munte ar fi aventura improvizata, pandita de primejdii si tare lipsita de placere. In absenta lor, farmecul muntilor s-ar pierde pana la completa estompare”
Cabanierul este un bun gospodar, un om care se pricepe la toate, o gazda desavarsita. Asa cum sublinia Ioan Preda in cartea “Muntele-frumusete si educatie”, cabanierul trebuie “(...) sa stie sa schieze, sa dea primul ajutor medical unui accidentat, sa se priceapa cat de cat la alpinism ca sa poata sa sara in ajutorul unora care sunt la nevoie; iar cabana este casa noastra de la munte, un adapost al inaltimilor superbe ale Carpatilor, un loc unde ducem o viata intreaga.” De cele mai multe ori, de cabanier depinde daca o excursie este o reusita sau un eşec. Un cabanier sfatuieste fiecare turist sau grup cu privire la traseul care va fi parcurs, aratand cum pot fi evitate “capcanele” ce pot aparea. Cabanierul se poate ocupa personal de grupurile gazduite, incercand sa creeze o atmosfera cat mai placuta si reconfortanta prin organizarea unor seri de cabana cu glume, jocuri si cantece de cabana. In prezent, pe teritoriul Carpatilor romanesti se afla circa 140 de cabane turistice (montane).
Cabana Dochia – 95 de ani
Asezata la raspantie de poteci, intre varful Lespezi (altitudine 1807m) si Batca Ghedeonului (1845 m), cabana Dochia ofera adapost numerosilor turisti care vin sa cutreiere masivul Ceahlau - batranul rege al Carpatilor rasariteni. Numele cabanei provine de la o stanca aflata in preajma. Legenda zice ca aceasta ar fi pietrificarea unei fete de imparat pe nume Dochia, care, fugind de imparatul cotropitor ce voia sa o ia de nevasta, s-a travestit in pastorita, urcand cu o turma de oi in munti. Cum timpul era frumos, a inceput sa lepede din cojoace unul cate unul. Dar aproape ajunsa in varf, se lasa deodata un frig, de ziceai ca e iarna. Nefiind deprinsa cu frigul si temandu-se sa se intoarca, incepu a cîrti impotriva lui Dumnezeu. Acesta o pedepsi prefacand-o in stana de piatra, iar oile in bolovani.
Pe locul actualei cabane, in anul 1910, profesorii universitari Dimitrie Cadere si Ion V. Praja, din Iasi, au construit un adapost din pietre lipite intre ele cu lut. Acesta n-a rezistat vremii foarte capricioase de pe Ceahlau - uneori cu ploi, viscole si furtuni naprasnice - si s-a daramat in cateva luni. Un alt iesean, gazetarul Gheorghe Panu, a incercat si el sa ridice, intre timp, un refugiu de lemn, la Piatra Sura, pe versantul sud-vestic al Ocolasului Mic. Dar constructia a fost luata de vant si aruncata pe coasta muntelui, in abrupturile dinspre Bistra.
Dupa aceste nereusite s-a ajuns la concluzia ca numai un adapost din beton-armat ar putea face fata intemperiilor acestui masiv. Prin urmare, in 1912, sectia de turism a Societatii de Gimnastica, Sport si Muzica din Iasi a hotarat formarea unui comitet de initiativa ce urma sa se ocupe indeaproape de construirea cabanei Dochia. Din comitet faceau parte: prof. Dimitrie Cadere si Ion V. Praja, ing. Niculescu Dacu, din Piatra Neamt, ing. Bals (care facuse planurile cabanei), dr. I. Costinescu si generalul medic N. Vicol.
Lucrarile de executie au debutat in anul 1913, in primavara, sub conducerea antreprenorului italian Carlo Zane, care locuia in orasul Piatra Neamt. El a angajat, pentru inceput, un numar de mesteri-zidari, care, insa, s-au speriat de conditiile vitrege ale climatului alpin dint timpul verii de pe Ceahlau si au abandonat lucrarea. Carlo, ambitios din fire si mester iscusit, nu a renuntat si a gasit alti lucratori printre emigrantii italieni din tara noastra, oameni caliti cu clima aspra din Alpi si Apenini.
Foarte, foarte greu au fost transportate materialele de constructie, in afara de piatra, care se gasea, desigur, din abundenta pe munte. Motivul: relieful extrem de framantat, lipsa drumurilor potrivite si a unor mijloace de transport moderne. In special cimentul, dar si alte materiale au fost carate pe spinarea cailor marunti din partea locului. Cele mai multe dificultati s-au intampinat la transportul usilor si ferestrelor, cofectionate din fier forjat la Uzina din Piatra Neamt. La ducerea acestora au fost folosite carucioare cu roti groase trase de cai. Faptul acesta a intarziat insa lucrarea, incat cabana a fost terminata „la rosu” abia in toamna anului 1913. Inaugurarea ei s-a petrecut in primavara anului urmator, dupa incheierea tuturor lucrarilor de finisare.
Cabana Dochia avea sa fie devastata in vremea primului razboi mondial (1916-1918), ceea ce a impus societatii cheltuieli suplimentare pentru refacere. Ea a fost reparata si, apoi, reinaugurata la 6 august 1922, de „Ziua Muntelui” - o traditie pe care si astazi locuitorii satelor din jur o pastreaza, continuand sa se adune in aceasta zi pe varful masivului, sarabatorindu-l. Dupa anul 1922, sectia de turism a S.G.S.M. Iasi a desfasurat o activitate rodnica si binefacatoare, care a crescut an de an, organizand trei-patru excursii pe Ceahlau in fiecare vara. In 1930, s-a pus si problema marcajului potecilor Ceahlaului, dupa ce se contractase, in 1929, de Gheorghe Baciu, concesionarea ingrijirii cabanei Dochia. Prin grija Oficiului de Turism din Piatra Neamt, in anii 1958-1959, cabana a fost marita, capacitatea sa de gazduire sporind de la 30-40 de locuri la aproape 120 de locuri.
In afara rasariturilor de soare, „Dochia” ofera posibilitatea unor excursii pe platoul muntelui si imprejurimi, printre ciudatele stanci slefuite in forme fantastice de ploi si vanturi, stanci ce au contribuit la renumele peisajului spectaculos din Ceahlau. Chiar din fata cabanei se zareste imensul clestar al lacului de acumulare Bicaz, iar dincolo de el - culmile Stanisoarei. Pentru amatorii de schi, terenurile sunt in apropiere. Buna primire la „Dochia” a fost totdeauna recunoscuta si apreciata.
Capacitate: 17 camere repartizate astfel - 2 camere cu 2 locuri, 3 camere cu 4 locuri, 4 camere cu 7 locuri, o camera cu 17 locuri si 7 camere cu 14 locuri.
Dotari: Sala de mese, bucatarie, bar, discoteca, iar in camere sobe in perioada iernii, baie comuna numai la camerele cu 2 si 4 locuri.
Cabana Caraiman – 70 de ani
Situata pe platoul inalt al Bucegilor, la altitudinea de 2025 metri, cabana “Caraiman” este unul dintre minunatele locuri de odihna pentru excursionistii care viziteaza acest legendar munte.
Istoria ei incepea in urma cu exact sapte decenii. In primavara anului 1937, un grup de tineri indragostiti de munte si “bucegisti inflacarati” au decis construirea unei cabane pe culmea Caraiman. Este vorba despre “Grupul alpin brav”, ce avea sa devina “Clubul Carpatin Roman” (C.C.R), in frunte cu inimosul si energicul sau fondator si presedinte, Dumitru Gherassy. Lucrarile au demarat de indata, angajat fiind pentru executarea lor antreprenorul Petre Pascu, bun mester si om de suflet, care a realizat numeroase amenajari turistice in Bucegi si Piatra Craiului, a facut primele marcaje ale C.C.R. etc.
Putini dintre cei care astazi poposesc la cabana “Caraiman” cunosc eforturile prin care s-a inaltat, cu sacrificii si cheltuieli foarte mari. Cele mai mari greutati au fost intampinate cu transportul materialelor de constructie. In lipsa drumurilor amenajate, acestea au fost carate cu taraita, folosindu-se funicularul fabricii de hartie din Busteni, cai si carute. Numai astfel s-a reusit sa se rezolve transportul unor materiale voluminoase si grele. Ca si-n cazul “Dochiei”, un alt impediment in calea lucrarilor a fost criza mare de muncitori, care, nu rareori, se lasau pagubasi, parasind santierul, fiind izgoniti de vitregiile climatului alpin.
“Caraimanul” s-a construit, este adevarat, mult mai greu dacat cabana “Babele” (2026 m), cu fonduri obtinute prin organizarea de serate dansante, cu cotizatiile si donatiile membrilor C.C.R. si cu zgarcita finantare din partea Oficiului National de Turism. Starneste haz si acum, dragi cititori, felul in care a fost obtinuta aceasta sponsorizare: directorul ONT-ului a fost “captat”, ademenit, ca sa spunem asa, printr-o masa copioasa la restaurantul “Modern”, oferita acestuia de asociatie…
In toamna lui 1937, cabana era aproape gata si toti doreau ca, in cel mai rau caz, de Anul Nou, aceasta sa fie inaugurata. Doar ca visteria clubului era golita si funicularul de la Busteni nu mai functiona de ceva vreme. Asa ca s-a trecut la caratul cu spinarea a paturilor si diferitelor obiecte de mobilier, lenjerie si menaj, in parte luate de pe acasa si donate: paturi, cearceafuri, oale, farfurii etc. Organizati in caravane de cate 15-20 baieti si fete, membri ai asociatiei, in frunte cu comitetul conducator, s-a pornit in zilele lui octombrie, pe vreme de burnita, negura si vant rece cu spic de zapada, la inzestrarea cu cele necesare a interiorului cabanei. Nimeni dintre aceia care s-au zbatut ca adapostul turistic sa fie ridicat nu s-au gandit atunci ca scriau o fila de neuitat din cartea istoriei turismului romanesc.
Cu lacrimi in ochi de emotie si bucurie, membrii “Clubului Carpatin Roman” au sarbatorit, in preajma Anului Nou, inaugurarea modestei, dar cochetei cabane “Caraiman”.
Excursii in imprejurimi: la Monumentul Eroilor de pe Caraiman, pe Brana Mare a Caraimanului, drum accesibil numai vara, durata 1 ora; la cabana Babele si de aici la toate cabanele de pe platoul Bucegilor.
Capacitate: 32 de locuri in dormitoare comune.
Dotari: Curentul electric provine din reteaua publica, cabana avand telefon si incalzire cu gaze naturale. In apropiere se gasesc terenuri de schi pentru avansati si incepatori (sezon 1 decembrie - 30 aprilie).
Cabana Babele – septuagenara
In acelasi an in care s-a inaugurat cabana Caraiman (1937), se desavarsea construirea cabanei Babele, o adevarata „cetate de piatra” pe platoul Bucegilor. Ciupercile de stanca numite „Babele” - monumente ale naturii - aflate chiar in fata cabanei si „Sfinxul” din imediata apropiere, constituie atractii in plus, explicand afluenta turistilor la aceasta cabana. Iarna si mai ales primavara, cabana serveste ca baza pentru practicarea schiului alpin.
Ridicata cu truda si cheltuieli foarte mari, cabana Babele este opera Asociatiei Drumetilor din Muntii Ialomitei si Romaniei (A.D.M.I.R.), organizatie fondata la Bucuresti, in 1929, din indemnul catorva tineri entuziasti si viitori animatori ai turismului romanesc: Ion Udriste-Olt, Emilian Iliescu, Nicolae Dimitriu s.a. Constructia a fost, initial, finantata printr-o donatie substantiala a doctorului Gheorghe Gh. Dumitrescu, presedinte de onoare al asociatiei; apoi, intr-o buna masura, de Uzinele Comunale din Bucuresti.
Vom starui pret de cateva randuri asupra ctitorului ei, A.D.M.I.R.-ul. Intemeietorii acestuia nu au fost personalitati de mana intai, cum se zice, asa cum au fost, de pilda, fondatorii Turing Clubului. Cei care au pus bazele si au condus A.D.M.I.R.-ul au fost animati de o nemarginita dragoste fata de muntele romanesc, ca si de o nestavilita dorinta de a insufla si altora pasiunea pentru drumetia de munte.
Asociatia s-a numarat printre primii exploratori ai abruptului Bucegilor, preocupandu-se de initierea alpinistilor in escaladari mai grele. De asemenea, pe langa „Babele”, in patrimoniul sau se mai gaseau si alte case de adapost: cabanele Voina din muntii Iezerului (construita in 1935); Radu Negru de la Grind-Piatra Craiului; Vlad Tepes de la Cumpana-Arges (1937); refugiul Iezer din muntii cu acelasi nume (tot, 1937).
Sa nu uitam ca atunci cand asociatia a inceput sa ridice cabana Babele in 1936, o parte dintre membrii A.D.M.I.R. au carat pietre cu targa si lemne cu bratele. Timp de un an cat au durat lucrarile, neobositul montaniard Emilian Iliescu a locuit intr-un bordei pentru a dirija lucrarile, tot el facand si plata muncitorilor in week-end.
In ceea ce priveste activitatea publicistica pe taram turistic a A.D.M.I.R., este bine sa amintim ca a editat, intre anii 1938-1940, revista „Buletin alpin” - publicatie trimestriala de turism si alpinism preluata de la Clubul Alpin Roman.
Capacitate: 108 locuri in camere cu 2-12 paturi.
Dotari: Bufet si restaurant cu servire permanenta; lumina electrica de la retea publica, apa curenta; incalzire cu gaze naturale si calorifere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu