BUSOLA FOLOSITA IN ORIENTARE

Tipuri de busole

In general, busolele bune sunt pline cu un lichid; acest fluid amortizând mişcarea acului busolei, astfel încât se poate folosi busola fără a o ţine perfect nemişcată. Evitaţi busolele ieftine care nu sunt însă cu lichid în interior. Acul busolei este vopsit în două culori. Presupunând că busola este ţinută pe un plan drept, capătul vopsit în roşu arată spre Nord, iar cel vopsit în alb spre Sud. Un detaliu interesant este că sunt busole pentru emisfera nordică dar şi pentru emisfera sudică. Asta din cauză că, liniile câmpului magnetic, în raport cu care acul busolei se aliniază, sunt îndreptate spre pământ, înspre polul nordic şi sudic al pământului. În emisfera nordică, capătul 'nordic' al acului este apăsat în jos, iar 'capătul' sudic al acului este construit având masa mai mare pentru a contrabalansa acul. Când foloseşti o busolă construită pentru emisfera nordică, spre exemplu în Australia, capătul sudic al magnetului este apăsat în jos de câmpul magnetic, şi cum el este deja mai greu (din construcţie) decât capătul nordic - rezultă un ac de busolă care atinge capătul inferior al pastilei chiar dacă busola este tinută pe un plan perfect orizontal. O busolă înseamnă un timp mai mare de folosire a ei. Oricum, câteva piese ale busolei pot ceda: componentele din plastic pot ceda, sau pastila busolei poate prezenta scurgeri. De-a lungul timpului, fluidul din interior îşi poate schimba culoarea într-un albastru-verde opac. Şi, foarte rar, polarizarea acului busolei se poate inversa, aşa încât capătul 'nordic' al acului va indica acum Sudul.

Există două tipuri principale de busole de orientare:

Busola clasică

Acest tip de busolă a fost inventat de fraţii Kjellstrom în timpul celui de-al doilea război mondial şi constă într-o platformă rectangulară plată, care este marcată cu o săgeată roşie ce pointează de-a lungul axei lungi, şi o pastilă rotativă marcată în grade (360 de grade pentru întreg cercul - specificaţie pentru aproape tot globul, dar se mai întâlneşte şi busola cu 400 de grade în unele ţări europene). Pe partea inferioară a pastilei este o săgeată şi încă alte câteva linii paralele cu această săgeată (linii ce se dovedesc a fi utile - în alinierea cu liniile de Nord de pe hartă - tocmai pentru ca suportul busolei este construit dintr-un material plastic neopac). Ca elemente adiţionale se pot întâlni: un şnur(fir) pentru prinderea busolei de încheietura mâinii , o linie gradată pentru măsurarea distanţei dintre 2 puncte - ce se desenează de-a lungul uneia sau a mai multor margini ale suportului busolei (una dintre ele poate avea ca unitate de măsură inch, iar cealaltă centimetrul), o lupă pentru citirea detaliilor (desenate mai mic) de pe hartă, şi eventual 2 decupaje în suport - unul rotund cu ajutorul căruia se marchează punctele de control, şi unul triunghiular pentru marcarea punctului de start - folosite la desenarea traseului pe hartă de către arbitri, de obicei.

Busola pentru degetul mare

La mijlocul anilor '80, un orientarist suedez a dezvoltat o alternativă la busola clasică, remodelând suportul şi adăugând o curea pentru a ataşa busola de deget. Busola este prinsă de degetul mare al mâinii stângi, şi este amplasată deasupra hărţii. Avantajele acesteia sunt: harta şi busola sunt întotdeauna citite ca un întreg, harta se aliniază mult mai repede şi mai uşor, si în plus mâna dreaptă rămâne liberă. Dezavantajul este că alergarea foarte precisă într-o singură direcţie, pe o distanţă mai mare, este foarte dificilă. Preferinţele personale determină şi tipul de busolă folosit; campionii lumii au câştigat folosind ambele modele.

Folosirea oricărui tip de busolă, necesită două abilităţi din partea unui orientarist:

- orientarea hărţii;
- luarea corectă a azimutului.

Folosirea busolei pentru orientarea hărţii

Acesta este un lucru foarte uşor, şi este cea mai importantă folosinţă a busolei:

# Ţine-ti harta orizontal.
# Pune busola pe hartă (cu partea plată pe hartă).
# Roteşte harta până când liniile de nord de pe hartă (o serie de linii paralele, egal departate una de alta, desenate pe hartă, toate îndreptate spre nordul magnetic) sunt paralele cu acul busolei.

Harta trebuie acum să fie orientată faţă de teren. Asta o face mult mai uşor de citit, aşa cum un text e mult mai uşor de citit de sus în jos şi de la stânga la dreapta , decât invers.

Calcularea azimutului

Fiecare direcţie poate fi exprimată ca fiind un unghi relativ la Nord. Aşadar nu trebuie să ştim exact câte grade sunt pentru a merge într-o anumită direcşie, ci pur şi simplu ţii acul aliniat cu liniile de nord. Iată un simplu set de instrucţiuni pentru a se stabili o direcţie de mers corectă pentru o busolă clasică:

# amplasează busola pe hartă astfel încât direcţia de parcurs (care e dată de săgeata desenată pe suportul busolei) este îndreptată spre înainte
# întoarce pastila până când săgeata care e gravată în plasticul ei e paralelă cu liniile de nord desenate pe hartă ( Atentie: fiţi siguri că vârful săgeţii gravate pe partea inferioară a pastilei arată nordul , şi nu sudul)
# ia busola de pe hartă şi ţine-o drept în faţă, astfel încât săgeata care indică direcţia de mers arată drept în faţa ta
# roteşte corpul până când acul compasului este paralel cu săgeata de pe partea inferioară a pastilei cu lichid
# observă un obiect (copac, bolovan, stâncă etc.) mai însemnată din faţa ta, din direcţia în care ai stabilit că trebuie să te îndrepţi şi aleargă spre el - de preferat este ca acest punct de reper să fie cât mai depărtat- eventualele obstacole din cale nu trebuie să te abată de la acest curs. Ajuns la punctul de reper, repetă procesul până la destinaţie.

Cât de importantă e busola ?

Cel mai important ajutor navigational din orientare îl dă creierul omului. Mai este acceptat un singur obiect de navigaţie: busola. Busolele sunt folositoare pentru luarea azimutului şi pentru orientarea hărţii - dar este posibil, în multe zone, să parcurgi un traseu uşor şi eficient fără o busolă (excepţii fac bineînţeles zonele plate, sărace în caracteristici de teren).

Busola este singurul ajutor de navigare care poate fi folosit 'legal' în orientare. Altimetrele sunt interzise în funcţie de specificaţiile comisarului de concurs, iar unităţile de poziţionare GPS sunt implicit interzise de reguli. S-a stabilit că, având ajutorul aparatelor de poziţionare GPS, se conferă utilizatorului un ajutor destul de important. Tehnologia, oricât de puternică ar fi, nu se poate compara cu abilitatea de navigare de bază a omului - chiar şi în mâinile unui bun orientarist care este un geniu al tehnologizării. Începătorii ar trebui să înveţe elementele de bază ale folosirii busolei şi citirii hărţii şi apoi să intre în terenul de concurs.

POVESTEA BUSOLEI

Descoperirea busolei este considerata a fi la fel de importanta ca si descoperirea masinii cu aburi, a prafului de pusca sau a tiparului.

Proprietatile magnetice ale materiei au fost sesizate de oameni inca din antichitate. Prima semnalare a proprietatilor magnetice ale substantei este atribuita lui Tales din Milet (580 i.e.n.). Cuvintele „magnetism”, „magnet” se pare ca provin de la numele provinciei grecesti Magnesia si de la numele orasului Magnessa, in imprejurimile caruia s-au gasit „pietre magnetice” (zacaminte de magnetit). Dupa Plinius, cuvantul magnet a fost denumirea data pietrei gasite de ciobanul Magnes.

Documentul cel mai vechi referitor la folosirea busolei in Europa este un poem satiric, intitulat „Biblia”, pe care Guyot de Provins l-a scris in 1190. Autorul spune direct ca atunci cand cerul este acoperit si cand nu se pot observa nici luna, nici stelele, navigatorii consulta acul magnetic. Se vorbeste despre el ca de un lucru cunoscut de mult.

In 1204 Jaques de Vitry a luat parte ca legat al papei Inocentiu al III-lea la razboiul albigenzilor, in Palestina, pe vremea celei de a patra cruciade. El a scris „Historia orientalis”, in care se vorbeste despre acul magnetic ca de un lucru nou. Magnetul este numit adamas, nume complet necunoscut celor vechi. Autorul mai adauga ca magnetul ar fi fost descoperit in India si ca atragea fierul, ca urmare a unor proprietati oculte.

Intr-o lucrare araba din anul 1242, scrisa de Bailak si intitulata „Comoara negustorilor pentru recunoasterea pietrelor”, se spune ca marinarii care navigheaza pe Marea Soroci, noaptea, cand e intuneric si nu se vad stelele, iau un vas cu apa, pun acolo doua betisoare in cruce si pe ele aseaza o piatra de magnet cat palma. Cele doua varfuri ale pietrei indica nordul si sudul. Bailak a utilizat si el o astfel de busola cand a navigat de la Tripoli la Alexandria.

Mai mult ca sigur busola este o inventie chinezeasca foarte veche. Chinezii au folosit busola mai intai pentru a calatori pe uscat. Ei construisera asa-numitele care magnetice, tschi-nan-kiu. Erau niste trasuri cu doua roti; inaintea scaunului se gasea o mica statuie, mobila in jurul unui pivot; statueta avea un brat intins. In brat se afla o mica bara magnetica, iar bratul indica sudul. Imparatii foloseau acest car pentru a se deplasa in vizite de lucru la mare distanta, in imensa lor tara. Inventatorul carului si al busolei este considerat imparatul Tsche-U-Kung (circa 1100 i.e.n.).

Cel mai vechi document privitor la utilizarea busolei in navigatie apare pe vremea dinastiei tsin (anii 265-419). Ajutati de busola chinezii ajungeau pana in Ceylon si chiar la Ind, ba unii ziceau ca parcurgeau marile pana la Eufrat.

Daca ne luam dupa Klaproth, cuvantul busola provine din arabul miassola, care inseamna „sageata”.
Iata cum arata, pe scurt, o istorie mare despre un obiect mic.

60 DE ANI DE ORIENTARE TURISTICA IN TARA NOASTRA

Orientarea turistica a aparut in tarile nordice spre sfarsitul secolului XIX, extinzandu-se apoi pe toate continentele lumii civilizate, mai putin in Africa. Putem aprecia aceasta activitate ca fiind situata la granita dintre competitie, sport si drumetie.

Norvegienii au organizat la 3 mai 1897, in localitatea Bergen, primul concurs de orientare, in fapt o mini-expeditie turistica, si au denumit-o atunci „sportul padurilor”. Se spune ca acolo unde exista o padure, exista si posibilitatea organizarii unei concurs de orientare. Cinci decenii mai tarziu, la 27 octombrie 1947, turistii din Arad, buni cunoscatori ai muntilor Zarand, organizeaza primul concurs de orientare turistica din tara noastra intitulat «Cupa Zarandului».

Evenimentul a fost comentat cu interes de presa vremii, care semnala „aparitia unui nou sport, demult asteptat de tineretul nostru” (Turismul popular).Fondatorul acestei intreceri sportive a fost regretatul tehnician Coloman Davidhazi (1913-1987), cel care a format numeroase generatii de sportivi si arbitri, la randul lor propagatori ai orientarii sportive in orasele Iasi, Sibiu, Cluj, Bucuresti si Timisoara unde, în perioada 1950-1952, au avut loc primele intreceri de gen. Datorita acestor inimosi sustinatori, darza si minunata disciplina este astazi sportul preferat a mii si mii de tineri si varstnici, iubitori de turism, de miscare in aer liber, participanti fideli ai competitiilor cu caracter de masa ori de performanta.

Pe meleagurile noastre, orientarea turistica a presupus initial parcurgerea unor trasee montane dup marcajele existente, folosind hartile turistice obisnuite si busola. Scopul sau este largirea orizontului de cunoastere, intarirea capacitatii fizice si intelectuale, miscarea in aer liber, destinderea, cat si performanta.

Pe parcursul celor patruzeci de editii a „Cupei Zarandului”, organizatorii au promovat o serie de inovatii in tehnica orientarii sportive, au realizat harti tip scoala si de competitii la nivel national si international, contribuind la ridicarea calitativa a acestei discipline.In anul 1990 ia fiinta Federatia Romana de Orientare (F.R.O.), ca federatie de sine statatoare, dupa ce a functionat vreme de 30 de ani ca o subcomisie in cadrul Federatiei de Turism - Alpinism.

Romania este cea de a 35-a tara afiliata la Federatia Internationala de Orientare (I.O.F.), for constituit in anul 1961.

Putina lume stie ca Romania detine recordul absolut prin cea mai numeroasa participare la un singur concurs si anume: «Cupa Chemarea toamnei», desfasurata in Parcul „Dumbrava” din Sibiu, in anul 1980, la care au participat 38.123 de orientaristi.

Astazi, orientarea turistica se afla intre sporturile preferate ale scandinavilor, in unele tari fiind considerat chiar sport national.