VARFUL EVEREST SAU ACOPERISUL LUMII

Varful Everest este cel mai inalt punct de pe Pamant, cu o altitudine de 8.848 m de la nivelul marii si se afla situat in muntii Himalaya, pe granita dintre Nepal si Tibet. Numele englezesc de Everest a fost dat dupa geodezul militar Sir George Everest (1790-1866) care a fost din 1823 seful Serviciului Geodezic al Indiei.

I s-a spus mai intai “Peak al XV-lea”. Asta desi intr-o carte tibetana de la inceputul secolului al XV-lea era numit Tschoumou Lancma (europenizat a sunat “mai bine” Chomolungma). In cele din urma a fost “botezat” dupa numele unui sef al serviciului geodezic al Imperiului britanic al Indiilor, George Everest.

Detaliile descoperirii Everestului raman inca obscure, ca si cum ar masca un mit. Potrivit versiunii cele mai plauzibile, in 1856, in incinta Biroul britanic topografic al Indiilor a intrat precipitat un angajat aflat in serviciul lordului Andrew Waugh, inginerul-sef al Indiei (pe atunci colonie britanica). Acesta i-a spus ca un calculator bengalez (atentie, la acea data termenul de calculator desemna o meserie, un meserias si nu o masina construita de om) pe numele sau Radhanath Sikhdar, lucrator la biroul topografic din Calcutta, “a descoperit cel mai inalt munte al planetei”.

Muntele in chestiune, denumit de tibetani CHOMOLUNGMA (Mama Universului) sau de nepalezi SAGARMATHA (Zeita Cerului), avea sa fie masurat de specialisti trei ani la rand, fiind plasat in lantul Himalaya din regatul interzis al Nepalului. Calculele trigonometrice ale lui Sikhdar nu-l inselasera insa. Sikhdar prevazuse toti factorii care-I puteau influenta rezultatele, respective curbura Terrei, refractia aerului, marja de eroare a firului de plumb.

Cu toate ca este cunoscut inca din anul 1865, primele incercari de cucerire ale varfului au fost facute abia in 1921 de catre membrii Clubului Alpin al Societatii Regale de Geografie din Marea Britanie.

Primele expeditii au reusit sa gaseasca si sa traseze cele mai facile trasee catre maestuosul varf Everest. Traseele dificile, ghetarii imensi, vremea aspra si foarte schimbatoare, precum si lipsa oxigenului la altitudini de peste 8.000 m au facut ca multe tentative de escaladare sa se termine cu esecuri totale.

Primul alpinist care a reusit sa treaca de bariera de 8.000 m, a fost britanicul George Mallory, care a disparut pe muntele Everest, pioletul sau fiind gasit ulterior la altitudinea de 8.500 m de un alt grup de alpinisti 9 ani mai tarziu. Toate aceste tentative care aveau punctul de plecare din Tibet au fost intrerupte de faptul ca Tibetul a fost ocupat de China in 1950, astfel granitele au fost inchise timp de 15 ani. Exploratorii au fost nevoiti sa caute alte trasee spre varf, cu punctual de plecare din Nepal. Tehnologia avansata privind tuburile de oxygen, precum si cele privind echipamentele de escaladare, dar si experienta acumulata in timp au dus la prima cucerire cunoscuta a varfului Everest, aceasta avand loc la 29 mai 1953, 11:30, ora locala. Performanta a fost realizata de neozeelandezul Edmund Hillary si serpasul Norgay Tenzing intr-un asalt final spre varful Nordic plin de pericolele ghetarilor si vremii deosebit de aspre, dar sustinut de o expeditie bine pusa la punct la care au participat sub conducerea colonelului John Hunt, a numai putin de 11 alpinisti si peste 300 de serpasi din Nepal. De atunci si pana in zilele noastre au urcat pe Everest 1491 de alpinisti din care 175 din ei au pierit.

Prima expeditie romaneasca a pornit pe 27 martie 2003 cu destinatia Varful Everest, numarand 10 membri si fiind condusa de experimentatul alpinist David Neacsu, carora li s-a alaturat si prima femeie serpas, Lakpa, atingand varful pe 29 mai, ora locala 8:10, primul fiind Teodor Tulpan, urmat de Marius Ganea si Lucian Bogdan. Ei au stat pe varf o jumatate de ora, la temperatura de -400 si un vant de peste 100 km/h, iar la intoarcere Teodor Tulpan a zburat cu parapanta, stabilind si un record, cel mai lung zbor, ce a durat peste 30 de minute.

Cu toate ca in ultimii ani numarul expeditiilor care reusesc escaladarea varfului sunt mai numeroase, varful Everest ramane o mare porovocare pentru alpinisti si este cel mai escaladat varf al tuturor timpurilor.

CAINELE SAINT BERNARD SAU CAINELE SALVAMONT

O cronica din anul 1125 pomeneste pentru prima data de existenta unui azil pentru caini langa manastirea Saint Bernard din Elvetia, cea care a dat numele cunoscutei trecatori din muntii Alpi: Marele Saint Bernard (2469 metri altitudine).

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea au inceput a fi mentionati in registrele azilului cainii folositi la paza sau la gasirea calatorilor rataciti prin nameti sau ingropati de avalanse.

Cu piept puternic, spinare dreapta, cap rotund si masiv, cainele Saint Bernard era dresat sa ia urma omului cazut in zapada, iar cand o descoperea sa alerge la manastire, dand alarma prin latrat. Persoana era apoi dusa la manastire, unde i se dadea ceai cald si hrana. Cainii nu poarta, in realitate, un butoias cu cognac la gat, dar unii inca mai cred ca il purtau in urma cu mult timp.

Oamenii au emis foarte multe ipoteze referitoare la originile acestor caini. Unii cred ca rasa isi are originile in rasa Mastiff Tibetan, in timp ce altii cred ca descinde din Mastifful Roman sau din Molossus. In 1290, Marco Polo descria acesti caini ca fiind „mari cat un magar”. Se mai spune ca acesti caini provin din rasa Tibetan Highland si si-au gasit drumul prin Nepal si India. De acolo, au calatorit prin culturile babiloniana si asiriana. Se presupune ca Alexandru cel Mare ar fi adus Mastifful Tibetan in Grecia.

Avand o blana deasa, in doua straturi, acesti caini rezistau fara vatamari la vremea capricioasa - uneori cu geruri si furtuni naprasnice - din muntii Alpi. Saint Bernard-ul are un ascutit simt al mirosului (simte o fiinta umana de la 3 km cu vantul in fata!) si poate gasi un om chiar daca este ingropat la 4 m sub zapada. Dand semne de neliniste, el anunta inrautatirea vremii cu circa 30 de minute mai devreme. Toate aceste calitati fac din cainele Saint Bernard un salvator alpin prefect.

Nu se dau inapoi nici cand este vorba sa transporte raniti. Detine recordul de 2400 kg la tractiune, de aproximativ 30 de ori greutatea sa. Cel mai celebru exemplar din rasa cainilor Saint Bernard a fost „Barry” („Ursuletul”), care in cei doisprezece ani de viata (1800-1812) a salvat 41 de oameni aflati in primejdie pe poteci de munte. In semn de omagiu, dupa moarte, Barry a fost impaiat si astazi poate fi vazut in Muzeul de Istorie Naturala din Berna.

De-a lungul anilor, artisti au venit la manastire pentru a picta faimosii caini. In jurul anului 1690, Salvatore Rosa a sosit la manastire pentru a picta doua exemplare de Saint Bernard. Unul dintre ei era „Barry”, pictura lui atarnand si astazi pe un perete al azilului.

Si salvamontistii din tara noastra folosesc asemenea patrupede in interventiile montane.

CATE CEVA DESPRE AVALANSE

Motto: „ Cel care doreste o viata lunga ca montaniard, acela trebuie sa-si aminteasca mereu ca, in munte, cuvantul-cheie este prudenta.” (Felix Germain)

Prin avalanse se intelege alunecarea in panta a unei cantitati mai mici sau mai mari de zapada. Cauza principala a avalanselor este prabusirea echilibrului tensional al zapezii care, la randul sau, depinde de structura si stabilitatea „paturii albe”, de unghiul de inclinatie a pantei. Toate influentate, desigur, si de factori meteorologici - durata si cantitatea zapezii, temperatura si umiditatea aerului, vantul etc.

In Carpatii romanesti, zonele cele mai periculoase in producerea avalanselor sunt muntii Fagarasului, Retezat, Parang, Piatra Craiului, Rodnei, Maramuresului. Greutatea zapezii difera. De pilda, 1 metru cub de zapada proaspata si uscata are -30-60 kg; proaspata si umeda -60-150 kg; presata de vant - 150-300 kg; veche, uscata - 400-600kg; - veche umeda - 600-800 kg; gheata - 800-920 kg.

Este util sa stim ca avalansele de zapada pulbere aluneca cu viteza mare, produc un suflu puternic, iar in majoritatea cazurilor actioneaza mortal prin presiunea mare asupra aparatului respirator. Ele se produc pe pante cu o inclinatie cuprinsa intre 14 si 50 grade. Daca inclinatia este mai mica de 14 grade, zapada nu aluneca, iar peste 50 de grade zapada nu este retinuta.

Pericolul de avalanse e mai mare in timpul ninsorii abundente, precum si-n urmatoarele 3-4 zile, pana la tasarea zapezii. De asemenea, riscul cel mai mare de producere a avalanselor este intre orele 9-16. Deplasarea nu se face pe partile laterale ale vailor mai abrupte, care nu sunt acoperite de padure; se va urmari intotdeauna, in asemenea portiune, firul vaii, la mijlocul ei. Atunci cand deplasarea are loc pe creste, se va evita traversarea pantelor sub cornise.

Inchei printr-un frumos citat referitor la avalanse: „Muntele e tolerant, da mai intai avertismente, indeamna la prudenta... Muntele nu este un ucigas, ci un urias bland si bun, care din joaca nevinovata, din prea multa dragoste, ii inabusa uneori cu imbratisarile sale pe prichindeii prea neastamparati...”.

ZAPADA SI SECRETELE EI

„Zapada: manifestare idoata a apei”
Robert Desnos, poet

Literatura a cantat la nesfarsit zapezile vesnice, insa, in realitate, nici o masa de zapada nu are durata infinita, deoarece sfarseste prin a se topi, prin a se evapora sau prin a se transforma in gheata ce se scurge intr-un interval de timp mai mult sau mai putin scurt spre mare, uriasul rezervor al apei pamantesti. Numai mantia de zapada poate fi vesnica.

Aceste mantii nu sunt numai in functie de inaltimea muntilor, ci si de latitudinea locului. Astfel, in regiunile polare ele incep la nivelul marii. In Alpi, zapezile vesnice coboara pana la altitudinea de 2630 metri, pentru ca in Pirinei sa se opreasca la o suta de metri mai sus. Pe versantul nordic al Himalayei, linia medie a zapezilor vesnice este la 5700 metri altitudine, in timp ce pe cel sudic ea coboara pana la 4900 metri, din cauza marilor ninsori provocate de muson. Dar, mantii vesnice de zapada sunt si in Africa ecuatoriala. Varfurile muntilor Kenya si Kilimandjaro sunt intotdeauna acoperite de zapezi.

Un fulg de zapada obisnuit cantareste in medie 0, 0001 grame. Zeci de mii de fulgi cantaresc doar un gram. Densitatea aproximativa a zapezii este de cinci ori mai mica decat cea a apei.

Conform unor estimari pe baza de calcul, toata zapada existenta pe Terra in cursul lunii august, luna cand media zapezii cazute pe planeta este minima, ar atinge circa 7400 miliarde tone.

Mantia de zapada de pe planeta noastra reflecta in spatiul cosmic aproape 90% din energia radianta a Soarelui. Cu toate ca este constituita din gheata incolora, zapada este totusi alba din cauza nenumaratelor cristale din care e formata. Ele reflecta toate luminile de unda ale radiatiilor solare, al caror ansamblu, conform teoriei lui Newton, da albul. Dimineata, inainte de rasaritul Soarelui, zapada ne apare de un roz rece, cu umbre azurii de o rara frumusete. In timpul zilei are sclipiri aurii - pe un fond galben, aproape metalic, iar seara predomina culoarea violet.

In intervalul 14-15 aprilie 1921, in Silver Lake (vestul SUA) a cazut o ninsoare extrem de bogata, zapada atingand grosimea de 192 cm. Acest fenomen a facut ca localitatii sa i se atribuie titulatura de recordmena mondiala pentru cea mai mare cantitate de zapada cazuta in 24 de ore.

Polul zapezii de pe Terra este statiunea Paradise Ranger din nord-vestul SUA (statul Washington). Grosimea stratului de zapada cazuta intre 1 noiembrie 1955 si 1 noiembrie 1956 a atins inaltimea de 24, 40 metri. In aceasi statiune, intre 19 februarie 1971 si 18 februarie 1972 s-a inregistrat o cadere de zapada de 31 metri.

Thompson Pass este locul unde s-a inregistrat cea mai mare cantitate de zapada la o singura ninsoare. Situata in Alaska, localitatea a cunoscut o ninsoare prelungita intre 24 si 31 decembrie 1954, cand stratul de zapada a masurat 4,45 metri. In 1935, in Colorado (SUA) zapada cazuta in 24 de ore a atins inaltimea de 1,93 metri.

Cand iarna este pe sfarsite in emisfera nordica, se estimeaza ca, totusi, pe ambele emisfere ale Globului toata zapada ar cantari aproximativ 13 500 miliarde tone!

CATE CEVA DESPRE S.K.V., S.T.R. SI T.C.R.

„Calatoria este, de fapt, cel mai puternic mijloc de a te instrui si de a fi folos tarii, cu conditiunea insa sa fii pregatit prin cunostinte generale solide, sa stii sa observi si sa stii ce vrei” (Constantin I. Istrati)

SOCIETATEA CARPATINA TRANSILVANEANA - S.K.V.

In Transilvania, printre organizatiile turistice private, o activitate remarcabila a desfasurat Asociatia Carpatina Transilvania (Siebenburgische Karpathen Verein), intemaiata la 28 noiembrie 1880 de un grup de turisti sibieni - sasi si romani - in frunte cu dr. Karl Wolff. Primul comitet de conducere era format din: dr. Karl Conradt - presedinte, dr. Albert E. Brielz, Eduard Zamirer - vicepresedinti, Robert Sigerus - secretar, dr. Ioan Moga, P. Nedelcovici, Vasile si Ioan Preda etc.

Statutul elaborat în 1880 ne preciza scopul S.K.V. si anume: „de a face accesibili Carpatii Transilvaniei si tinuturile invecinate, de a-i cerceta din punct de vedere stiintific, de a-i descrie si de a raspandi rezultatele astfel obtinute, de a facilita accesul in diferite locuri interesante de aici, in special de a intensifica si a raspandi interesul pentru acesti munti.”

Activitatea asociatiei s-a orientat spre munţii Fagarasului, Cibinului, Sebesului, largindu-se treptat si spre Piatra Craiului, Bucegi, Parang, Caliman si Rodna.

Contributia S.K.V. la dezvoltarea turismului si alpinismului in Transilvania este covarsitoare, iar prin numarul de sectii infiintate pe tot teritoriul Romaniei, s-a transformat in una din cele mai puternice asociatii din tara.

Filiale: Bistrita, Brasov, Bucuresti, Fagaras, Lupeni, Medias, Orastie, Petrosani, Reghin, Sebes, Alba, Sibiu, Sighisoara, Timisoara, cu circa 5000 membri, in total.

In anul 1920, asociatia numara 4.456 de membri cotizanti, care au contribuit la dezvoltarea turismului montan prin organizarea de excursii, scoli de calauze, posturi de prim-ajutor, amenajarea cailor de acces si marcarea potecilor, totalizand circa 700 km. Dintre drumurile de acces in munte le mentionam pe cele mai cunoscute: „Drumul lui Robert Gutt” (Glejarie-Cabana Negoiu din muntii Fgarasului); „Drumul lui Deubel” (unul in muntii Bucegi, altul in masivul Piatra Craiului), „Drumul Dan Radulescu” s.a.

S.K.V. a construit 59 de case de adapost si refugii in Carpatii romanesti, printre care: Negoiu-Fagaras (1881, 1890); Prejba-Lotru, Godeanu-Surean, Vladusca-Piatra Craiului (toate in 1881); Malaiesti-Bucegi (1882, 1897, 1925); Balea Cascada-Fagaras (1883, 1905, 1925); Postavaru (1883); Piatra Mare (1884); Podragu-Fagaras (1885); Parang (1887); Omul-Bucegi (1888); Paltinis-Sibiu (Casa Turistilor-Hoherinne, 1894); Balea Lac-Fagaras (1904); Poiana Brasov (1922); Barcaciu-Fagaras (1922); Bolboci-Bucegi (1926); Urlea-Fagaras (1927); Valea Sambetei-Fgaras (1931, 1936); Sureanu (1934); Plaiul Foii-Piatra Craiului (1936); Vf. cu Dor-Bucegi (1936); Curmatura-Piatra Craiului (1938); Colibita si Ineu-Muntii Rodnei, Harghita Bai etc.

La 1 martie 1884 S.K.V-ul a infiintat un corp de ghizi selectand localnicii doritori. Sectiunea Sibiu s-a ocupat de instruirea lor, organizand in acest scop o serie de cursuri si excursii menite sa-i invete pe participanti sa citeasca hartile si sa se orienteze cu ajutorul lor, cat si sa dobandesca cunostintele necesare acordarii primului ajutor in caz de accidente. Primul curs a fost tinut in Fagaras, cu 17 participanti sositi din 4 sectii.

In 1925, S.K.V.-ul infiinteaza si un corp de salvare montana „Alpine Rettungstelle”. Tot membrii S.K.V.-ului sunt cei care au realizat o serie de ascensiuni mai dificile in premiera, ca de exemplu Creasta Arpaselului din Fagaras in octombrie 1912 sau Custura Saratii in 1921.

Pe linie de propaganda turistica, asociatia a editat brosuri, harti, carti postale ilustrate si un anuar - „Jahrbuch für Siebenburgische Karpathen Verein” (1881-1944), o adevarata enciclopedie in care s-a publicat descrieri de excursii, informatii despre flora si fauna, statiunile balneare, cetatile medievale, fotografii inedite, dari de seama ale asociatiei.

Inca inainte de infiintarea S.K.V., in 1873 se forma la Brasov Asociatia Alpina a Transilvaniei (Siebenburgische Alpen Verein in Kronstadt), avand ca scop cercetarea Carpatilor, ameliorarea cailor de comunicatie si de acces, organizarea de excursii in zonele montane. Aceasta asociatie a fuzionat ulterior cu S.K.V.

La data de 13 iunie 1945, Societatea Carpatina Transilvaneana si-a intrerupt activitatea, fiind dizolvata prin decret al Consiliului de Ministri, pentru activitate politica pro-fascista.

SOCIETATEA TURISTILOR ROMANI

In urma cu 115 ani, mai exact la 24 ianuarie 1903, la Bucuresti, din initiativa geologului Gh. Munteanu-Murgoci, savantului Ludovic Mrazec, chimistului Constantin I. Istrati si matematicianului Traian Lalescu se constituie Societatea Turistilor din Romania (S.T.R.).

La adunarea generala de constituire au participat 321 de persoane, care au semnat actul de nastere a acestei societati, definitivand si statutul ei, societate la care a aderat insusi printul mostenitor Ferdinand de Hohenzollern. Primul comitet de conducere a fost alcatuit din Grigore Antipa, Gheorghe Bals, Vintila Bratianu, Ion Costinescu, Simion Mehedinti, Gheorghe-Munteanu Murgoci, Teodor Nica, Traian Tamm, Alexandru Vlahuta, Mihai Vladescu, Alexandru Tzigara-Samurcas. Alaturi de ei se inscrisesera si alte personalitati ale vietii culturale, stiintifice si politice ale vremii: Petre P. Carp, I. Kalinderu, Ion I. C. Bratianu, dr. Ioan Cantacuzino, Tache Ionescu, gen. G. Manu, Ion Pillat, P. Stirbei, D. D. Sturdza, M. C. Sutzu, Gh. Titeica, Spiru Haret, Al. Davila.

Scopul asociatiei era stipulat in articolul 2 al statutului, aprobat in 24 ianuarie 1903: „de a dezvolta sportul excursiilor, de a inlesni cunoasterea frumusetilor tarii si de a intari astfel iubirea de patrie si de neam”. Pentru realizarea acestui deziderat s-a inceput si activitatea de marcare a drumurilor, intretinerea potecilor, construirea unor adaposturi in munti.

De asemenea, membrii sai au realizat diverse ascensiuni in Carpati: Muntii Fagaras, Mehedinti, Retezat, Piatra Craiului, dar si in Muntii Caucaz: in iulie 1912 A. Wetter, Röhler si Westerman din Bucuresti urca varful Kazbek de 5047metri!

Urmand exemplul S.K.V. (Societatea Carpatina Transilvaneana) membrii din comitetul de conducere al S.T.R. au infiintat sectiuni in localitatile de pe intregul teritoriu al tarii - Iasi, Campulung Muscel, Turnu Severin, Ploiesti, Targu Jiu, Bacau care la randul lor vor intreprinde actiuni pe cont propriu. In urma intelegerii cu unele ministere, excursionistii, membri ai S.T.R., s-au bucurat de facilitati la transportul pe cale ferata, gazduirea in hoteluri, inlesniri pentru deplasari peste hotare etc.

Intre societatea bucuresteana si cea sibiana a sasilor s-au dezvoltat relatii de colaborare in organizarea excursiilor, in acordarea de sprijin material si organizatoric. Prin urmare, S.K.V. a pus la dispozitia S.T.R.-istilor cabanele din Valea Malaiesti, Postavarul, Piatra Craiului, Omu, Prejbe, Negoiu. In schimb, S.T.R. a acordat unele inlesniri membrilor S.K.V. dincolo de Carpati.

O alta preocupare a S.T.R. a fost publicarea unor scrieri - brosuri sau articole in presa, conferinte, expozitii, materiale publicitare pentru a stimula dragostea pentru natura.

Intre anii 1903 si 1916, pana la intrarea Romaniei in razboi, Societatea va tipari „Anuarul S.T.R.”, revista care oglindeste intreaga sa activitate. In paginile ei au fost publicate reportaje de calatorie, articole cu caracter stiintific, precum si informatii despre excursiile individuale si colective ca cele de la Slanic-Prahova, Curtea de Arges, la manastirile Tiganesti si Snagov, la Braila-Macin, Targoviste, in masivele Parang, Fagaras, Bucegi, Penteleu, Ceahlau etc. Prin grija societatii s-au ridicat cabanele Piatra Craiului (inaugurata la 8 iunie 1908) si Podeanu (18 august 1908) de la poalele Negoiului.

De asemenea, a marcat unele poteci turistice pe Negoiu, cu plecare din Capataneni, in 1903, realizat de G. Bals si altele doua in Bucegi, pe Valea Jepilor (Caraimanului) si Valea Cerbului, drumul pe platou, de la Cabana Caraiman la varful Omu, realizat de Tr. Lalescu.

O ultima mentionare a S.T.R. o gasim in 1924 cand, la 14 septembrie, apare primul numar al „Gazetei Sporturilor”. Societatea Turistilor Romani dispare definitiv la 14 iulie 1931, cand va face fuziunea cu Turing Clubul Romaniei.

TURING CLUBUL ROMANIEI

La indemnul lui Mihai Haret, mare iubitor de turism si „bucegist” inflacarat, ia nastere, in 10 iunie 1925, Turing Clubul Romaniei (T.C.R.) prin transformarea Hanului Drumetilor, grupare cu un numar restrans de membri si cu o activitate limitata la Bucegi si Valea Prahovei, intr-o puternica asociatie de turism si pentru protectia naturii.

Prin sentinta nr. 8/1926 a Tribunalului Ilfov, publicata in Monitorul oficial nr. 77 din 2 aprilie 1926, T.C.R. a fost recunoscut ca persoana juridica.

Prin actul constitutiv si statute erau precizate scopurile asociatiei: „de a dezvolta turismul sub toate formele”, „de a face propaganda pentru infiintarea rezervatiilor naturale in Romania”, „de a construi poteci si case de adapost”, „de a edita ghiduri, harti si orice lucrari cu continut geografic, turistic sau stiintific”, „de a promova frumusetile naturale romanesti peste hotare pentru a atrage turistii straini” etc.

In articolul 11 din Regulamentul de functionare se prevedea ca din activitatea T.C.R. sa fie excluse preocuparile pentru performante sportive sau participari la intreceri de acest fel.

Din primul comitet de conducere a facut parte cea mai frumoasa si iubita generatie de montaniarzi romani: Mihai Haret - presedinte, Bucura Dumbrava, Emanoil Bucuta, Valeriu Puscariu, Nicolae Bogdan, Ion Bianu si altii.

Vom starui pret de cateva randuri asupra formei de organizare a Turing Clubului. Acesta era condus de un consiliu de administratie care avea urmatoarele misiuni: administrarea averii si veniturilor asociatiei, elaborarea directivelor, coordonarea si controlul sectiilor (filialelor). Pe langa „Centrala” asociatiei din Capitala, pentru indrumarea si coordonarea sectiilor a functionat, intre 1936 si 1940, un secretariat tehnic la Cluj.

T.C.R. a avut peste 4000 de membri grupati in 12 sectii si filiale raspandite in tara astfel:

# Sectia alpina a Bucegilor a fost intemeiata la 24 ianuarie 1924 si avea sediul la Sinaia. Ca teritoriu de activitate ii reveneau Bucegii si masivul Garbova. Dintre realizari, de la infiintare pana-n anul 1928: organizarea catorva excursii in masivele amintite, a unor conferinte cu tematica montana in Sinaia si Azuga, repararea mai multor poteci degradate pe Valea Jepilor, Piatra Arsa, la Diham si Varful cu Dor, inceperea marcarii potecilor in intregul masiv al Bucegilor.

# Sectia Muntilor Apuseni, fondata la 1 iulie 1927, avea ca teritoriu de activitate Muntii Apuseni, Tara Silvaniei, Tibles, Muntii Bargaului, Rodnei, Calimani si Ghiurghiu.

Celelalte sectii ale T.C.R. au fost urmatoarele: Brasov, constituita la 10 aprilie 1927; Bucovina cu sediul la Campulung Moldovenesc, constituita la 10 august 1928; Retezatul (Deva, 26 februarie 1933); Maramures (Sighet, 2 iulie 1934); Satu Mare (3 mai 1936); Banat (Timisoara, 19 ianuarie 1935); Arad (20 noiembrie 1935), Sibiu (7 aprilie 1938); Vrancea (Focsani, 20 aprilie 1945); Prahova (Ploiesti, 25 ianuarie 1946); Tarnavele (Blaj, 15 aprilie 1946).

Cat a functionat, T.C.R. a incercat si a reusit sa dinamizeze miscarea turistica din intreaga tara, avand performante demne de rememorat.

Trebuie amintit faptul ca una dintre prioritatile acestei asociatii era construirea de case de adapost in zonele muntoase izolate care in 1948 se ridicau la cifra de 20. Mentionam aici: Noua Casa Pestera-Bucegi ridicata in anii 1940-1942; Cabana Surul-Fagaras (1939); Barcaciu-Fagaras (1946); Muntele Rosu-Ciucas (1948); Piscul Cainelui in Garbova; Baleia si Pietrile din Retezat; Cristianul Mare din masivul Postavaru; Muntele Baisoara din Muntii Apuseni; Prislop din Maramures etc.

Centrala T.C.R. si-a indreptat atentia si spre amenajarea de drumuri si poteci, spre efectuarea marcajelor, spre problemele privind protectia naturii. In legatura cu ultima preocupare, s-au remarcat prin munca concreta (scrieri, conferinte etc.) unii dintre cei mai valorosi membri ai asociatiei: Mihai Haret, Emil Racovita, Al. Borza, Ionel Pop, I. Colman, prof. Andrei Popovici-Baznosanu. Unele sectii T.C.R. au luat sub supravegherea lor ocrotirea unor frumuseti naturale: Ghetarul de la Scarisoara, Detunata Goala, rezervatia stiintifica Scarisoara-Belioara, canionul Vaii Horoaba.

Turing-Clubul a intretinut relatii de prietenie si schimb de informatii cu diferite asociatii de turism de peste hotare: Touring-Club de France, Touring-Club Suisse, Touring-Club de Belgique, Touring-Club Italiano, Royal Touring des Pays Bas, Touring-Club Espagnol, Club Alpin Francais s.a. In 1929, T.C.R. s-a afiliat la Alianta internationala de turism, cu sediul la Bruxelles.

La 14 iulie 1931, Societatea Turistilor Romani va fuziona cu Turing Club. Doi ani mai tarziu, societatea de turism Fratia Munteana, fondata de renumitul speolog Emil Racovita, va cere fuziunea cu T.C.R. Se spune ca vazand Racovita ca activitatea T.C.R.-ului era mult mai dinamica decat a asociatiei pe care o conducea ar fi zis: „Acum a sosit momentul sa va dau voua zestrea noastra!”. In acest mod se realiza in Transilvania o forta egala cu cea a Societatii Carpatine Ardelene din Sibiu.

Sub egida T.C.R. au aparut mai multe titluri consacrate Muntilor Carpati, dintre care nu trebuie omise urmatoarele: „Le massif de Bucegi”, de M. Haret (1931); „Taul Rosu” de Valeriu Puscariu (1934); „Case de adapost si drumuri marcate” de E. Teposu si V. Puscariu (1942); „Valea Ariesului” de Vasile I. Rusu (1947); o colectie de harti, de mare valoare si la ora actuala, imprimate de Institutul „Unirea” din Braşov - Bucegi si Garbova, Postavarul si Piatra Mare, Piatra Craiului s.a.

De asemenea, asociatia a editat „Calendarul turistic T.C.R.” si „Enciclopedia turistica”, publicatii ce apareau sub ingrijirea lui Valeriu Puscariu - redactor sef si Mihai Haret - secretar, intre anii 1938-1947.

„Enciclopedia turistica” era recomandata de prestigioasa revista stiintifica „V. Adamachi” din Iasi in 1942 „ca un minunat indemn la drum, care nu trebuie sa lipseasca de pe masa de lucru a nici unui intelectual roman”, iar scriitorul Emanoil Bucuta (1943) gasea ca „toata tara cu frumusetile si cu durerile ei se desprind din aceste foi”.

Turing Clubul Romaniei, asemeni celorlalte asociatii si cluburi de turism existente la acea vreme, este desfiintat prin Decretul de la 11 iunie 1948 si patrimoniul sau, constituit din toate cabanele construite in Muntii Carpati, trece in proprietatea statului. Ca inlocuitor se creaza Asociatia Turismului Popular.

POVESTEA BUSOLEI

Descoperirea busolei este considerata a fi la fel de importanta ca si descoperirea masinii cu aburi, a prafului de pusca sau a tiparului.

Proprietatile magnetice ale materiei au fost sesizate de oameni inca din antichitate. Prima semnalare a proprietatilor magnetice ale substantei este atribuita lui Tales din Milet (580 i.e.n.). Cuvintele „magnetism”, „magnet” se pare ca provin de la numele provinciei grecesti Magnesia si de la numele orasului Magnessa, in imprejurimile caruia s-au gasit „pietre magnetice” (zacaminte de magnetit). Dupa Plinius, cuvantul magnet a fost denumirea data pietrei gasite de ciobanul Magnes.

Documentul cel mai vechi referitor la folosirea busolei in Europa este un poem satiric, intitulat „Biblia”, pe care Guyot de Provins l-a scris in 1190. Autorul spune direct ca atunci cand cerul este acoperit si cand nu se pot observa nici luna, nici stelele, navigatorii consulta acul magnetic. Se vorbeste despre el ca de un lucru cunoscut de mult.

In 1204 Jaques de Vitry a luat parte ca legat al papei Inocentiu al III-lea la razboiul albigenzilor, in Palestina, pe vremea celei de a patra cruciade. El a scris „Historia orientalis”, in care se vorbeste despre acul magnetic ca de un lucru nou. Magnetul este numit adamas, nume complet necunoscut celor vechi. Autorul mai adauga ca magnetul ar fi fost descoperit in India si ca atragea fierul, ca urmare a unor proprietati oculte.

Intr-o lucrare araba din anul 1242, scrisa de Bailak si intitulata „Comoara negustorilor pentru recunoasterea pietrelor”, se spune ca marinarii care navigheaza pe Marea Soroci, noaptea, cand e intuneric si nu se vad stelele, iau un vas cu apa, pun acolo doua betisoare in cruce si pe ele aseaza o piatra de magnet cat palma. Cele doua varfuri ale pietrei indica nordul si sudul. Bailak a utilizat si el o astfel de busola cand a navigat de la Tripoli la Alexandria.

Mai mult ca sigur busola este o inventie chinezeasca foarte veche. Chinezii au folosit busola mai intai pentru a calatori pe uscat. Ei construisera asa-numitele care magnetice, tschi-nan-kiu. Erau niste trasuri cu doua roti; inaintea scaunului se gasea o mica statuie, mobila in jurul unui pivot; statueta avea un brat intins. In brat se afla o mica bara magnetica, iar bratul indica sudul. Imparatii foloseau acest car pentru a se deplasa in vizite de lucru la mare distanta, in imensa lor tara. Inventatorul carului si al busolei este considerat imparatul Tsche-U-Kung (circa 1100 i.e.n.).

Cel mai vechi document privitor la utilizarea busolei in navigatie apare pe vremea dinastiei tsin (anii 265-419). Ajutati de busola chinezii ajungeau pana in Ceylon si chiar la Ind, ba unii ziceau ca parcurgeau marile pana la Eufrat.

Daca ne luam dupa Klaproth, cuvantul busola provine din arabul miassola, care inseamna „sageata”.
Iata cum arata, pe scurt, o istorie mare despre un obiect mic.

60 DE ANI DE ORIENTARE TURISTICA IN TARA NOASTRA

Orientarea turistica a aparut in tarile nordice spre sfarsitul secolului XIX, extinzandu-se apoi pe toate continentele lumii civilizate, mai putin in Africa. Putem aprecia aceasta activitate ca fiind situata la granita dintre competitie, sport si drumetie.

Norvegienii au organizat la 3 mai 1897, in localitatea Bergen, primul concurs de orientare, in fapt o mini-expeditie turistica, si au denumit-o atunci „sportul padurilor”. Se spune ca acolo unde exista o padure, exista si posibilitatea organizarii unei concurs de orientare. Cinci decenii mai tarziu, la 27 octombrie 1947, turistii din Arad, buni cunoscatori ai muntilor Zarand, organizeaza primul concurs de orientare turistica din tara noastra intitulat «Cupa Zarandului».

Evenimentul a fost comentat cu interes de presa vremii, care semnala „aparitia unui nou sport, demult asteptat de tineretul nostru” (Turismul popular).Fondatorul acestei intreceri sportive a fost regretatul tehnician Coloman Davidhazi (1913-1987), cel care a format numeroase generatii de sportivi si arbitri, la randul lor propagatori ai orientarii sportive in orasele Iasi, Sibiu, Cluj, Bucuresti si Timisoara unde, în perioada 1950-1952, au avut loc primele intreceri de gen. Datorita acestor inimosi sustinatori, darza si minunata disciplina este astazi sportul preferat a mii si mii de tineri si varstnici, iubitori de turism, de miscare in aer liber, participanti fideli ai competitiilor cu caracter de masa ori de performanta.

Pe meleagurile noastre, orientarea turistica a presupus initial parcurgerea unor trasee montane dup marcajele existente, folosind hartile turistice obisnuite si busola. Scopul sau este largirea orizontului de cunoastere, intarirea capacitatii fizice si intelectuale, miscarea in aer liber, destinderea, cat si performanta.

Pe parcursul celor patruzeci de editii a „Cupei Zarandului”, organizatorii au promovat o serie de inovatii in tehnica orientarii sportive, au realizat harti tip scoala si de competitii la nivel national si international, contribuind la ridicarea calitativa a acestei discipline.In anul 1990 ia fiinta Federatia Romana de Orientare (F.R.O.), ca federatie de sine statatoare, dupa ce a functionat vreme de 30 de ani ca o subcomisie in cadrul Federatiei de Turism - Alpinism.

Romania este cea de a 35-a tara afiliata la Federatia Internationala de Orientare (I.O.F.), for constituit in anul 1961.

Putina lume stie ca Romania detine recordul absolut prin cea mai numeroasa participare la un singur concurs si anume: «Cupa Chemarea toamnei», desfasurata in Parcul „Dumbrava” din Sibiu, in anul 1980, la care au participat 38.123 de orientaristi.

Astazi, orientarea turistica se afla intre sporturile preferate ale scandinavilor, in unele tari fiind considerat chiar sport national.