FOTOGRAFIILE LUI NICA

A MURIT LEGENDA EVERESTULUI - PART 2

Intro

“Aventura poate fi potrivită oamenilor obişnuiţi, cu însuşiri obişnuite, aşa cum sunt şi eu.” Aceasta era filosofia de viaţă a unuia dintre cei mai mari aventurieri ai secolului XX, sir Edmund Hillary, primul om care a reuşit să ajungă pe “acoperişul lumii”, vârful Everest, din munţii Himalaya. Un om care, în ciuda faimei dobândite, se prezenta, cu o simplitate cuceritoare, mai degrabă ca apicultor decât ca eroul care a cucerit Everestul.

Un om la locul lui

Chiar şi după ce a devenit celebru în toată lumea şi a fost înnobilat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, sir Edmund a preferat să trăiască discret, fără să iasă prea mult în evidenţă. Iar când a fost învins, într-un final, de bătrâneţe, pe 11 ianuarie anul acesta, a lăsat o amintire plăcută tuturor celor care l-au cunoscut. “Cu toţii avem visuri, dar Ed are visuri, apoi are această forţă incredibilă, merge înainte şi le îndeplineşte”, spunea despre Hillary unul dintre prietenii săi de-o viaţă, Jim Wilson. “Sir Ed se descria pe sine ca fiind un neozeelandez comun, cu însuşiri modeste. În realitate, a fost un colos. A fost un adevărat erou care nu numai că a învins Everestul, dar a dus o viaţă caracterizată de hotărâre, modestie şi generozitate”, a spus Helen Clark, premierul Noii Zeelande, anunţând moartea lui Edmund Hillary.

Prima escaladă

Edmund Percival Hillary s-a născut pe 20 iulie 1919, în oraşul neozeelandez Auckland, bunicii lui fiind britanici din Yorkshire, care au emigrat în secolul XIX. În copilărie şi în adolescenţă, Edmund le-a dat destul de furcă părinţilor. A fost un copil extrem de timid; mic de înălţime, prefera să se izoleze de colegi şi să trăiască în compania cărţilor şi a visurilor sale aventuroase. Abia după ce a trecut de 16 ani a mai căpătat încredere în forţele proprii şi a simţit pentru prima dată atracţia muntelui. Era deja un tânăr înalt, de aproape 1,90 metri, şi învăţase să boxeze. O excursie cu colegii de liceu la muntele Ruapehu i-a inoculat microbul înălţimilor. A observat că, în ciuda staturii sale care îl făcea puţin neîndemânatic, era mai puternic şi mai rezistent decât colegii săi. După absolvirea liceului, Hillary a urmat cursuri de matematică şi ştiinţe la Universitatea din Auckland şi a făcut prima escaladă, pe muntele Ollivier, în Alpii sudici, în 1939. A devenit apoi apicultor, o meserie care îl ţinea ocupat doar vara, iarna fiind rezervată aventurilor sale montane.

O expediţie pe an

În 1951, Edmund Hillary s-a alăturat expediţiei britanice conduse de Eric Shipton pentru cucerirea Everestului. Aceasta s-a sfârşit, însă, cu un eşec; la fel şi cea organizată de suedezi, în 1952, la care a participat, de asemenea, Hillary. Atunci au ajuns, totuşi, extrem de aproape de ţintă, fiind nevoiţi să se întoarcă din drum, din cauza vremii neprielnice, de la doar 250 de metri de vârf. Întrucât ruta spre “acoperişul lumii” trecea prin apropierea Tibetului controlat de chinezi, era permisă doar o astfel de expediţie într-un an. Prin urmare, atunci când Hillary şi prietenul său George Lowe au fost invitaţi să se alăture grupului britanic ce-şi pusese în gând să “îmblânzească” Everestul în 1953, au acceptat imediat. Acela avea să fie anul norocos al lui Edmund Hillary, un an care îi va grava numele adânc în istorie.

La 91 de metri de glorie

Iniţial, Eric Shipton a fost numit lider al expediţiei, însă a fost înlocuit de John Hunt. Hillary chiar se gândea să renunţe, însă până la urmă a fost convins de ceilalţi să rămână. De asemenea, el plănuia să urce împreună cu prietenul George Lowe, însă şi acest plan a fost schimbat, căci Hunt a stabilit echipele: Edmund urma să plece la drum împreună cu şerpaşul Tenzing Norgay. La expediţia organizată sub comanda lui Hunt au participat, într-un fel sau altul, peste 400 de persoane, între care 362 pe post de hamali şi 20 de băştinaşi, şerpaşii, oameni care cunoşteau mai bine ca oricine acele locuri. Expediţia propriu-zisă a pornit în martie 1953, după aşezarea taberei principale. Încet, urcând “pe bucăţi”, alpiniştii au reuşit să îşi aşeze ultima tabără la 7.900 de metri altitudine, pregătind asaltul final. Pe 26 mai, echipa formată din Tom Bourdillon şi Charles Evans a făcut o încercare de cucerire a vârfului. A fost însă nevoită să se întoarcă după ce oxigenul lui Evans s-a terminat. Cei doi au reuşit să ajungă la doar 91 de metri de glorie...

29 mai 1953, ora 11.30

Liderul expediţiei, Hunt, a hotărât atunci să trimită cealaltă echipă spre vârf. Timp de două zile, Hillary şi Tenzing şi-au pregătit ascensiunea, fiind însă blocaţi de zăpadă şi viscol. Pe 28 mai au reuşit să îşi instaleze cortul la 8.500 de metri altitudine. Erau singuri, mai sus decât toţi, iar atmosfera le era potrivnică: a doua zi, Hillary a constatat că era atât de frig, încât încălţămintea îi îngheţase bocnă. Şi-a petrecut cel puţin două ore încercând să o încălzească, înainte să pornească în călătoria din care spera să se întoarcă învingător. Cea mai mare piedică înainte să ajungă în vârf a fost o stâncă de 12 metri, care mai târziu a fost botezată “Pasul Hillary”. Edmund a reuşit să descopere o crăpătură între stâncă şi peretele de gheaţă, de care s-a folosit în ascensiune. De acolo, restul a fost “floare la ureche”, cum se spune. S-au trezit, pur şi simplu, la 8.848 de metri altitudine, pe vârful Everestului, cel mai înalt punct al planetei, “acoperişul lumii”, cum a fost numit, acolo unde nimeni nu mai pusese piciorul vreodată. Era 29 mai 1953, ora 11.30, coordonate care au intrat în istorie, strâns legate de cei doi, Hillary şi Tenzing.

“L-am doborât pe ticălos!”

Acolo sus, aceştia s-au bucurat de reuşita lor extraordinară doar preţ de 15 minute. Atât şi-au permis să zăbovească, înainte să pornească pe drumul de întoarcere, căci deja zăpada viscolită le acoperise urmele. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să caute urme ale unor expediţii anterioare, care ar fi putut ajunge înaintea lor acolo (expediţia Mallory, din 1924, spre exemplu), însă nu au găsit aşa ceva. Hillary a făcut câteva poze, în care apare Tenzing, însă şerpaşul nu ştia să folosească aparatul foto, astfel că nu există imagini în care să apară şi Hillary. Tenzing a lăsat în zăpadă ciocolată, ca o ofrandă, iar Hillary a lăsat o cruce pe care o primise înainte să înceapă ascensiunea. Nici coborârea nu a fost simplă, însă, însufleţiţi de bucuria reuşitei, cei doi au ajuns cu bine în tabără, la camarazii lor, iar primul om pe care l-au întâlnit a fost George Lowe. Hillary i-a adresat atunci prietenului său câteva cuvinte care au rămas, de asemenea, în istorie: “Well, George, we knocked the bastard off!” (“Ei bine, George, l-am doborât pe ticălos!”).

Surprins de interesul arătat de public

Mulţi ani după această reuşită, Hillary a fost iritat de întrebările tuturor acelora care voiau să ştie neapărat cine a urcat primul pe Everest: el sau Tenzing. Modest, sir Edmund a insistat întotdeauna ca meritele tovarăşului său şerpaş să nu fie trecute cu vederea. Abia în 1999, la 46 de ani de la celebra expediţie şi la 13 ani după moartea lui Tenzing, Hillary a descris, în cartea sa, intitulată “View From the Summit” (“Vedere din vârf”), cum s-au desfăşurat lucrurile. Insistând pe faptul că el şi Tenzing au urcat împreună, în echipă, Hillary admitea, totuşi, că el a fost cel care pusese piciorul primul pe cel mai înalt vârf al lumii. La câtva timp după ce s-a în-tors din expediţie, Hillary povestea şi cât a fost de surprins de faptul că toată lumea era atât de interesată de realizarea lor. “Am fost puţin luat prin surprindere, ca să vă spun drept. Am fost de-a dreptul şocat văzând că toată lumea era atât de interesată de simplul fapt că noi escaladaserăm un munte”, a mărturisit el.

“Omul cel mare”

Vestea reuşitei supuşilor săi a ajuns şi la urechile reginei Elisabeta a II-a, încoronată chiar pe 2 iunie 1953. Una dintre primele acţiuni ale acesteia în calitate de monarh a fost acordarea titlului de “sir” lui Edmund Hillary şi lui John Hunt. Şerpaşul Tenzing a fost onorat şi el cu Medalia Imperiului Britanic - s-a zvonit atunci că premierul indian nu îşi dăduse acordul ca şi el să fie înnobilat de către regină. După aceste momente de glorie, Hillary şi-a continuat aventurile. În următorii ani, el a mai escaladat zece vârfuri din munţii Himalaya şi a mers chiar şi la Polul Sud, făcând parte din prima expediţie care a ajuns acolo după Amundsen (1911) şi Scott (1912). Nu a uitat nici Nepalul, pe care l-a vizitat în mod regulat în următorii 54 de ani, ani pe care şi i-a petrecut încercând să le asigure o viaţă mai bună băştinaşilor. Prin fundaţia înfiinţată de el în 1962, care strângea circa 250.000 de dolari pe an, a reuşit să construiască în mica ţară de la poalele munţilor Himalaya spitale şi şcoli, a demarat acţiuni de reîmpădurire şi programe educaţionale pentru copiii şerpaşilor. Nepalezii îl priveau cu respect şi admiraţie şi l-au numit Burra Sahib (“omul cel mare”), datorită înălţimii sale şi nu numai. Mai mult decât statura de 1,90 metri, bunătatea şi modestia l-au făcut pe sir Edmund Hillary să îşi merite pe deplin acest nume, dat de nişte oameni simpli unui uriaş cu suflet mare, care a reuşit să învingă cel mai semeţ munte al lumii.

Are statuie pe muntele Cook

Edmund Hillary a fost răsplătit cu multe onoruri pentru “isprăvile” sale, care au culminat cu atingerea Everestului. La nenumăratele medalii primite se adaugă dovezi de admiraţie mai puţin obişnuite: chipul său apare pe bancnota de cinci dolari din Noua Zeelandă, iar o statuie care îl înfăţişează domină cel mai înalt munte din Noua Zeelandă, vârful său favorit, Cook, din lanţul sudic al Alpilor.

Şi-a pierdut soţia şi fiica în munţi

Edmund Hillary s-a căsătorit în septembrie 1953 cu Louise Mary Rose. Cei doi au avut împreună trei copii: Peter (născut în 1954), Sarah (1955) şi Belinda (1959). Necazurile nu l-au ocolit: în 1975, soţia şi fiica cea mică, Belinda, au murit după ce avionul în care se aflau s-a prăbuşit în apropiere de aeroportul Kathmandu, capitala Nepalului. Hillary s-a recăsătorit ulterior, în 1989, cu June Mulgrew, văduva bunului său prieten Peter Mulgrew. Fiul său Peter a devenit, de asemenea, alpinist. De altfel, în aprilie 2003, Peter Hillary, împreună cu Jamling Tenzing Norgay (fiul lui Tenzing) au urcat împreună Everestul, într-o expediţie care aniversa 50 de ani de la reuşita părinţilor lor.

"Respect, mirare, umilinţă, mândrie, exaltare - acestea au fost sentimentele confuze ale primilor oameni care stăteau pe cel mai înalt vârf de pe Pământ. Dar sentimentele mele dominante erau uşurarea şi surpriza. Uşurare pentru că încercarea cea grea fusese trecută, iar irealizabilul fusese realizat. Şi surpriză, pentru că mi se întâmplase mie, bătrânul Ed Hillary, apicultorul." - Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe Everest

BUSOLA FOLOSITA IN ORIENTARE

Tipuri de busole

In general, busolele bune sunt pline cu un lichid; acest fluid amortizând mişcarea acului busolei, astfel încât se poate folosi busola fără a o ţine perfect nemişcată. Evitaţi busolele ieftine care nu sunt însă cu lichid în interior. Acul busolei este vopsit în două culori. Presupunând că busola este ţinută pe un plan drept, capătul vopsit în roşu arată spre Nord, iar cel vopsit în alb spre Sud. Un detaliu interesant este că sunt busole pentru emisfera nordică dar şi pentru emisfera sudică. Asta din cauză că, liniile câmpului magnetic, în raport cu care acul busolei se aliniază, sunt îndreptate spre pământ, înspre polul nordic şi sudic al pământului. În emisfera nordică, capătul 'nordic' al acului este apăsat în jos, iar 'capătul' sudic al acului este construit având masa mai mare pentru a contrabalansa acul. Când foloseşti o busolă construită pentru emisfera nordică, spre exemplu în Australia, capătul sudic al magnetului este apăsat în jos de câmpul magnetic, şi cum el este deja mai greu (din construcţie) decât capătul nordic - rezultă un ac de busolă care atinge capătul inferior al pastilei chiar dacă busola este tinută pe un plan perfect orizontal. O busolă înseamnă un timp mai mare de folosire a ei. Oricum, câteva piese ale busolei pot ceda: componentele din plastic pot ceda, sau pastila busolei poate prezenta scurgeri. De-a lungul timpului, fluidul din interior îşi poate schimba culoarea într-un albastru-verde opac. Şi, foarte rar, polarizarea acului busolei se poate inversa, aşa încât capătul 'nordic' al acului va indica acum Sudul.

Există două tipuri principale de busole de orientare:

Busola clasică

Acest tip de busolă a fost inventat de fraţii Kjellstrom în timpul celui de-al doilea război mondial şi constă într-o platformă rectangulară plată, care este marcată cu o săgeată roşie ce pointează de-a lungul axei lungi, şi o pastilă rotativă marcată în grade (360 de grade pentru întreg cercul - specificaţie pentru aproape tot globul, dar se mai întâlneşte şi busola cu 400 de grade în unele ţări europene). Pe partea inferioară a pastilei este o săgeată şi încă alte câteva linii paralele cu această săgeată (linii ce se dovedesc a fi utile - în alinierea cu liniile de Nord de pe hartă - tocmai pentru ca suportul busolei este construit dintr-un material plastic neopac). Ca elemente adiţionale se pot întâlni: un şnur(fir) pentru prinderea busolei de încheietura mâinii , o linie gradată pentru măsurarea distanţei dintre 2 puncte - ce se desenează de-a lungul uneia sau a mai multor margini ale suportului busolei (una dintre ele poate avea ca unitate de măsură inch, iar cealaltă centimetrul), o lupă pentru citirea detaliilor (desenate mai mic) de pe hartă, şi eventual 2 decupaje în suport - unul rotund cu ajutorul căruia se marchează punctele de control, şi unul triunghiular pentru marcarea punctului de start - folosite la desenarea traseului pe hartă de către arbitri, de obicei.

Busola pentru degetul mare

La mijlocul anilor '80, un orientarist suedez a dezvoltat o alternativă la busola clasică, remodelând suportul şi adăugând o curea pentru a ataşa busola de deget. Busola este prinsă de degetul mare al mâinii stângi, şi este amplasată deasupra hărţii. Avantajele acesteia sunt: harta şi busola sunt întotdeauna citite ca un întreg, harta se aliniază mult mai repede şi mai uşor, si în plus mâna dreaptă rămâne liberă. Dezavantajul este că alergarea foarte precisă într-o singură direcţie, pe o distanţă mai mare, este foarte dificilă. Preferinţele personale determină şi tipul de busolă folosit; campionii lumii au câştigat folosind ambele modele.

Folosirea oricărui tip de busolă, necesită două abilităţi din partea unui orientarist:

- orientarea hărţii;
- luarea corectă a azimutului.

Folosirea busolei pentru orientarea hărţii

Acesta este un lucru foarte uşor, şi este cea mai importantă folosinţă a busolei:

# Ţine-ti harta orizontal.
# Pune busola pe hartă (cu partea plată pe hartă).
# Roteşte harta până când liniile de nord de pe hartă (o serie de linii paralele, egal departate una de alta, desenate pe hartă, toate îndreptate spre nordul magnetic) sunt paralele cu acul busolei.

Harta trebuie acum să fie orientată faţă de teren. Asta o face mult mai uşor de citit, aşa cum un text e mult mai uşor de citit de sus în jos şi de la stânga la dreapta , decât invers.

Calcularea azimutului

Fiecare direcţie poate fi exprimată ca fiind un unghi relativ la Nord. Aşadar nu trebuie să ştim exact câte grade sunt pentru a merge într-o anumită direcşie, ci pur şi simplu ţii acul aliniat cu liniile de nord. Iată un simplu set de instrucţiuni pentru a se stabili o direcţie de mers corectă pentru o busolă clasică:

# amplasează busola pe hartă astfel încât direcţia de parcurs (care e dată de săgeata desenată pe suportul busolei) este îndreptată spre înainte
# întoarce pastila până când săgeata care e gravată în plasticul ei e paralelă cu liniile de nord desenate pe hartă ( Atentie: fiţi siguri că vârful săgeţii gravate pe partea inferioară a pastilei arată nordul , şi nu sudul)
# ia busola de pe hartă şi ţine-o drept în faţă, astfel încât săgeata care indică direcţia de mers arată drept în faţa ta
# roteşte corpul până când acul compasului este paralel cu săgeata de pe partea inferioară a pastilei cu lichid
# observă un obiect (copac, bolovan, stâncă etc.) mai însemnată din faţa ta, din direcţia în care ai stabilit că trebuie să te îndrepţi şi aleargă spre el - de preferat este ca acest punct de reper să fie cât mai depărtat- eventualele obstacole din cale nu trebuie să te abată de la acest curs. Ajuns la punctul de reper, repetă procesul până la destinaţie.

Cât de importantă e busola ?

Cel mai important ajutor navigational din orientare îl dă creierul omului. Mai este acceptat un singur obiect de navigaţie: busola. Busolele sunt folositoare pentru luarea azimutului şi pentru orientarea hărţii - dar este posibil, în multe zone, să parcurgi un traseu uşor şi eficient fără o busolă (excepţii fac bineînţeles zonele plate, sărace în caracteristici de teren).

Busola este singurul ajutor de navigare care poate fi folosit 'legal' în orientare. Altimetrele sunt interzise în funcţie de specificaţiile comisarului de concurs, iar unităţile de poziţionare GPS sunt implicit interzise de reguli. S-a stabilit că, având ajutorul aparatelor de poziţionare GPS, se conferă utilizatorului un ajutor destul de important. Tehnologia, oricât de puternică ar fi, nu se poate compara cu abilitatea de navigare de bază a omului - chiar şi în mâinile unui bun orientarist care este un geniu al tehnologizării. Începătorii ar trebui să înveţe elementele de bază ale folosirii busolei şi citirii hărţii şi apoi să intre în terenul de concurs.

CATARATORI FAIMOSI CARE AU CUCERIT MUNTII

Cele mai faimoase expeditii au fost realizate in Muntii Mont Blanc de catre Jacques Balmat si Michel G. Paccard - in 1786 si Horace B. de Saussure - in 1787. Alti alpinisti cunoscuti au fost Ortles (1804), Jungfrau (1811), Finsteraarhorn (1812) si Mont Pelvou (1848); multi alti topografi si geologi au explorat crestele ascutite pentru a isi realiza cercetarile.

Cataratul pe munte (ca sport) dateaza din anul 1854 din Sudia - Muntele Wetterhorn. In urmatorii zece ani numarul de alpinisti a crescut considerabil; pe aceasta baza s-a infiintat Clubul Alpin din Londra (1858) si s-a lansat o noua revista - „Alpine Journal” (1863). O scoala de elita a instructorilor si-a facut aparitia si au inceput sa se dezvolte tot mai multe tehnici de catarare pe gheata, stanci sau zapada. Cei experimentati se puteau acum avanta in expeditii periculoase si incitante. Aceasta „epoca de aur” a alpinismului s-a incheiat prin cucerirea varfului Matterhorn, ultimul dintre cei mai inalti munti din Alpi, de catre curajosul Edward Whymper (1865).

Pe masura ce Alpii deveneau tot mai cunoscuti, alpinistii au inceput sa se aventureze spre creste mai inalte. Olanda si Scotia au oferit oportunitati interesante aventurierilor experimentati. William C. Slingsby a deschis drumurile catre Muntii Norvegieni iar Douglas W. Freshfield a fost unul din primii cataratori care au ales Caucazul ca punct de atractie, la scurt timp fiind urmat de Albert F. Mummery. In Africa, Kilimanjaro (1889) si Muntele Kenya (1899) s-au transformat intr-o provocare greu de invins; Ducele de Abruzzi a explorat Ruwenzori (1906). In SUA, Grand Teton a fost cucerit in anul 1872. In anii 60 si 70, Clarence King si John Muir au pasit pe stancile din Sierra Nevada. In Alaska, varful muntelui St. Elias a fost atins de Ducele de Abruzzi (1897); Mt. Blackburn si Mt. McKinley au constituit puncte de atractie in anul 1912 respectiv 1913. In America de Sud, Whymper s-a catarat pe Chimborazo (1880), apoi, in acelasi an, pe Aconcagua si Tupungato (1897). Gongga (Minya Konka), din China, a fost cucerit de un alpinist experimentat in 1932.

Cea mai mare provocare din toate timpurile ramane insa lantul muntos Himalaya. Conway of Allington a explorat culmile muntelui Karakorum in 1892; prin 1895, curajosii Norman Collie, C. G. Bruce, Geoffrey Hastings si Albert Mummery au incercat sa se urce pe Nanga Parbat insa au renuntat la efort dupa disparitia lui Mummery. Abia 58 de ani mai tarziu, varful acestui munte a fost cucerit de Herman Buhl. In 1950, Maurice Herzog a escaladat Annapurna. Cei trei mari giganti ai planetei - Muntele Everest, K2 (Muntele Godwin-Austen), si Muntele Kanchenjunga - „s-au supus” oamenilor in anii 50. Edmund Hillary si Tenzing Norgay au atins varful Everest, cel mai inalt din lume, in 1953; o echipa de italieni condusi de Ardito Desio a salutat lumea de pe culmea cea mai inalta a lui K2 in 1954. In 1955, expeditorii in frunte cu Charles Evans au calcat prima oara varful muntelui Kanchenjunga. Cu ultima expeditie pe Gosainthan in 1964, al zecelea varf mondial ca inaltime, lupta pentru putere cu lantul muntos Himalaya a fost castigata de alpinisti. Doua alte evenimente importante au fost escaladarea partii sudice a Muntelui McKinley (1961) si catararea pe stancile nordice ale Muntelui Eiger din Alpi.

MANASTIREA MOLDOVITA

In satul sucevean Vatra Moldovitei, la aproximativ 15 km de comuna Vama, ziduri puternice, inalte de 6 metri, adapostesc in incinta lor unul din cele mai stralucitoare monumente de arta ale plaiurilor moldovene - Biserica Moldovita. A fost ridicata in anul 1532 din porunca lui Petru Rares, voievod viteaz, dar si mare iubitor de cultura, de frumos. Toate constructiile din vremea sa au continuat stilul arhitectonic moldovenesc din vremea tatalui sau, nebiruitul Stefan.

La cinci ani dupa ce a fost ridicata, biserica Moldovita, remarcabila pana atunci prin eleganta liniilor arhitecturale, isi va spori frumusetea si prin pictura interioara si exterioara. Culorile, nuantele, ca şi compozitiile picturii exterioare de la Moldovita nu sunt cu nimic mai prejos decat cele ale binecunoscutului Voronet.

Manastirea Moldovita este un asezamant de maici, cu hramul Buna Vestire. Inconjurata de Obcinile Mari, lacasul se bucura de vecinatati deosebite, numai bune pentru cei care prefera viata la cort sau vor sa se bucure de natura si de liniste.

Dupa ce vizitati incinta manastirii, foarte bine intretinuta de maicute, puteti merge la interior, unde picturi foarte frumoase asteapta sa fie descoperite. Cereti maicilor sa va fie ghid si veti afla multe lucruri nestiute despre Manastirea Moldovita. Nu uitati sa vizitati si muzeul, a carui principala atractie este un mar de aur. Nu va spunem de unde este si cum a ajuns acolo, ci va lasam sa mergeti singuri si sa descoperiti.

Tot in muzeu sunt expuse piese de broderie, sculptura in lemn (jiltul ctitoricesc a lui Petre Rares, mobilier bisericesc de secol XVII), icoane, carti bisericesti, ceramica decorativa si piese arhitectonice din lut ars, descoperite in timpul sapaturilor arheologice.

Cat despre cazare, agroturismul e in floare. Gasiti la tot pasul pensiuni, de doua sau trei margarete, ba chiar si cateva moteluri. Desi preturile sunt aproximativ aceleasi (pentru mai multe zile se pot negocia) subsemnatul va recomanda sa incercati la o casa de om gospodar, ca sa gustati din bucatele specifice zonei. Iar daca omul cu pricina va poate duce si la o stana, cu atat mai bine, mai ales ca nu trebuie sa ratati ocazia de a manca balmos (cas dulce amestecat cu putina faina si fiert in lapte de oaie).

Din Vatra Moldovitei ajungeti foarte usor la Sucevita, unde o alta celebra manastire asteapta sa fie vizitata.

MANASTIREA DINTR-UN LEMN

Nu departe de municipiul Ramnicu Valcea (26 Km), in comuna Francesti, ascunsa si pazita de stejari seculari aidoma celui din care a fost zamislita, se afla Manastirea Dintr-un Lemn.

Legenda lacasului e simpla. Pe acelasi loc de astazi isi avea stana un cioban. Cum se intampla in povesti, intr-o noapte i se infatiseaza in vis Maica Domnului care-i porunceste sa taie numaidecat stejarul batran din dosul stanii. Ciobanasul nostru, speriat ca i s-ar putea intampla ceva daca nu executa porunca, dobori arborele, iar in mijlocul sau gasi o icoana pe care o duse in biserica satului. Dar noaptea urmatoare aceeaşi Maica Domnului i se arata in vis care-i porunceste: „Dorinta mea este ca tu sa ridici, pentru mine, o manastire din acest stejar”. Atunci, ciobanul ajutat de tovarasii sai a construit o bisericuta de lemn, pe radacina stejarului fiind zidit altarul.

Este lucrata din barne groase incheiate in „coada de randunica”. Are forma dreptunghiulara, cu o lungime totala de 13 metri, latime de 5,5 metri si inalta de 4 metri. La exterior este inconjurata de un brau in torsada, sapat in grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fara turla.

In jurul bisericutei de lemn, voievodul-ctitor Matei Basarab (1632-1654) a ridicat Biserica Mare, din piatra. Aici este pastrata cu multa sfintenie icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, de care se leaga infiintarea acestui asezamant monahal. Ea constituie odorul cel mai de pret al Manastirii Dintr-un Lemn si a fost lucrata inainte de anul 1453, la Bizant sau Constantinopol.

Puterea iconitei este de necontestat. Unii semeni de-ai nostri s-au vindecat de boli cumplite in fata carora medicina devenise neputincioasa, altii au redescoperit bucuria si alinarea sufletească de care aveau nevoie pentru a continua lupta cu greutatile vietii.

In comparatie cu numeroasele edificii religioase ridicate de Stefan cel Mare in Moldova sau Neagoe Basarab si Constantin Brincoveanu in Muntenia, bisericile si manastirile mostenite de la Matei Basarab sunt mai simple, stilul lor e mai apropiat de cel popular, mai usor de inteles.

Declarata monument istoric de secol XVII, Manastirea Dintr-un Lemn este, in acelasi timp, loc de rugaciune pentru marinari si aviatori.
In apropiere se afla doua binecunoscute manastiri ce asteapta a fi vizitate: Surpatele si Govora, dar despre ele vom vorbi cu alta ocazie.

VIZITATI MUZEUL MANASTIRII DRAGOMIRNA!

Amplasata intr-un cadru natural mirific in satul Dragomiresti din judetul Suceava, si avand aspectul unei cetati medievale, manastirea Dragomirna este unul dintre cele mai cunoscute asezaminte monahale din tara noastra.

Biserica Mare, cu hramul „Pogorarea Duhului Sfant”, a fost zidita in anii 1608-1609 de mitropolitul Anastasie Crimca, dupa ce, tot el, ridicase in 1602 Biserica Mica.

Crimca a copilarit pe dealurile verzi, cu perspective pana departe, in orizont, ale Sucevei, de unde era originar. Cunostea pictura vechilor manastiri ale lui Stefan cel Mare, cunostea legendele populare locale. Fost ostean, el fusese rasplatit pentru curajul sau, in lupta impotriva cazacilor, de domnitorul Petru Schiopul, primind in dar satul Dragomiresti.

Devenit mitropolit al Moldovei (15 iulie 1608), ajutat de alti oameni iubitori de frumos ca logofatul carturar Lupu Stroici si vistiernicul Simion Stroici, daruieste satului aceasta podoaba arhitecturala.
Ingustă ca o arca, inalta si zvelta, sobra si monumentala in acelasi timp biserica mare impresioneaza prin contrastul dintre masivitatea zidurilor si broderia in piatra a turlei.

In anul 1627, domnitorul Miron Barnovski construieste turnul de piatra cu clopotnita. Zidurile groase care inconjoara asezamantul monahal n-au putut impiedica jafurile comise de cazacii lui Timus Hmelnitki in 1653 si nici pe cele ale tatarilor in 1758. Cronicile vremii scriau astfel despre incursiunea cazacilor: „au luat toate averile, vesmintele, odoarele cele sfinte ale manastirii... nu ca crestini, ce mai rau ca paganii s-au purtat”. Fresca bizantina se mai pastreaza doar in naos si altar.

Aceasta manastire de maici adaposteste astazi un muzeu cu colectii de arta veche, broderii, cruci sculptate, diferite obiecte de cult. Printre comorile de arta trebuie amintite manuscrisele, adevarate minuni de frumusete, create de caligrafi si miniaturisti. Anastasie Crimca a fost cel mai talentat miniaturist al „scolii moldovenesti” de la Putna. El a caligrafiat si ornamentat manuscrisele sale in scriptorium-ul infiintat la Dragomirna. Acestea erau legate in scoarta de lemn de tei, imbracate in piele, cu garvuri imprimate cu fierul cald. Altele erau „ferecate” in metale scumpe (argint, aur), in filigrane dantelate si impodobite cu pietre colorate, foarte adesea dintre cele pretioase (smarald).

Desi biblioteca manastirii a fost pradata de multe ori, totusi au ramas din opera lui Crimca 12 manuscrise, dintre care 9 cu miniaturi. Cel mai vechi si mai insemnat este Tetraevangheliarul, scris pe pergament in 1609, iar ultimul, scris si pictat cu arta, din anul 1616, este o Psaltire.
In acelasi muzeu de la Dragomirna se pastreaza si ferecaturile argintate ale lui Grigore Moisiu, primul mester moldovean care si-a imprimat numele pe operele realizate.

Dainuind de mai bine de patru veacuri, manastirea Dragomirna reprezinta inca o pagina din trecutul zbuciumat al tarii noastre.