FOTOGRAFIILE LUI NICA

A MURIT LEGENDA EVERESTULUI - PART 2

Intro

“Aventura poate fi potrivită oamenilor obişnuiţi, cu însuşiri obişnuite, aşa cum sunt şi eu.” Aceasta era filosofia de viaţă a unuia dintre cei mai mari aventurieri ai secolului XX, sir Edmund Hillary, primul om care a reuşit să ajungă pe “acoperişul lumii”, vârful Everest, din munţii Himalaya. Un om care, în ciuda faimei dobândite, se prezenta, cu o simplitate cuceritoare, mai degrabă ca apicultor decât ca eroul care a cucerit Everestul.

Un om la locul lui

Chiar şi după ce a devenit celebru în toată lumea şi a fost înnobilat de regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii, sir Edmund a preferat să trăiască discret, fără să iasă prea mult în evidenţă. Iar când a fost învins, într-un final, de bătrâneţe, pe 11 ianuarie anul acesta, a lăsat o amintire plăcută tuturor celor care l-au cunoscut. “Cu toţii avem visuri, dar Ed are visuri, apoi are această forţă incredibilă, merge înainte şi le îndeplineşte”, spunea despre Hillary unul dintre prietenii săi de-o viaţă, Jim Wilson. “Sir Ed se descria pe sine ca fiind un neozeelandez comun, cu însuşiri modeste. În realitate, a fost un colos. A fost un adevărat erou care nu numai că a învins Everestul, dar a dus o viaţă caracterizată de hotărâre, modestie şi generozitate”, a spus Helen Clark, premierul Noii Zeelande, anunţând moartea lui Edmund Hillary.

Prima escaladă

Edmund Percival Hillary s-a născut pe 20 iulie 1919, în oraşul neozeelandez Auckland, bunicii lui fiind britanici din Yorkshire, care au emigrat în secolul XIX. În copilărie şi în adolescenţă, Edmund le-a dat destul de furcă părinţilor. A fost un copil extrem de timid; mic de înălţime, prefera să se izoleze de colegi şi să trăiască în compania cărţilor şi a visurilor sale aventuroase. Abia după ce a trecut de 16 ani a mai căpătat încredere în forţele proprii şi a simţit pentru prima dată atracţia muntelui. Era deja un tânăr înalt, de aproape 1,90 metri, şi învăţase să boxeze. O excursie cu colegii de liceu la muntele Ruapehu i-a inoculat microbul înălţimilor. A observat că, în ciuda staturii sale care îl făcea puţin neîndemânatic, era mai puternic şi mai rezistent decât colegii săi. După absolvirea liceului, Hillary a urmat cursuri de matematică şi ştiinţe la Universitatea din Auckland şi a făcut prima escaladă, pe muntele Ollivier, în Alpii sudici, în 1939. A devenit apoi apicultor, o meserie care îl ţinea ocupat doar vara, iarna fiind rezervată aventurilor sale montane.

O expediţie pe an

În 1951, Edmund Hillary s-a alăturat expediţiei britanice conduse de Eric Shipton pentru cucerirea Everestului. Aceasta s-a sfârşit, însă, cu un eşec; la fel şi cea organizată de suedezi, în 1952, la care a participat, de asemenea, Hillary. Atunci au ajuns, totuşi, extrem de aproape de ţintă, fiind nevoiţi să se întoarcă din drum, din cauza vremii neprielnice, de la doar 250 de metri de vârf. Întrucât ruta spre “acoperişul lumii” trecea prin apropierea Tibetului controlat de chinezi, era permisă doar o astfel de expediţie într-un an. Prin urmare, atunci când Hillary şi prietenul său George Lowe au fost invitaţi să se alăture grupului britanic ce-şi pusese în gând să “îmblânzească” Everestul în 1953, au acceptat imediat. Acela avea să fie anul norocos al lui Edmund Hillary, un an care îi va grava numele adânc în istorie.

La 91 de metri de glorie

Iniţial, Eric Shipton a fost numit lider al expediţiei, însă a fost înlocuit de John Hunt. Hillary chiar se gândea să renunţe, însă până la urmă a fost convins de ceilalţi să rămână. De asemenea, el plănuia să urce împreună cu prietenul George Lowe, însă şi acest plan a fost schimbat, căci Hunt a stabilit echipele: Edmund urma să plece la drum împreună cu şerpaşul Tenzing Norgay. La expediţia organizată sub comanda lui Hunt au participat, într-un fel sau altul, peste 400 de persoane, între care 362 pe post de hamali şi 20 de băştinaşi, şerpaşii, oameni care cunoşteau mai bine ca oricine acele locuri. Expediţia propriu-zisă a pornit în martie 1953, după aşezarea taberei principale. Încet, urcând “pe bucăţi”, alpiniştii au reuşit să îşi aşeze ultima tabără la 7.900 de metri altitudine, pregătind asaltul final. Pe 26 mai, echipa formată din Tom Bourdillon şi Charles Evans a făcut o încercare de cucerire a vârfului. A fost însă nevoită să se întoarcă după ce oxigenul lui Evans s-a terminat. Cei doi au reuşit să ajungă la doar 91 de metri de glorie...

29 mai 1953, ora 11.30

Liderul expediţiei, Hunt, a hotărât atunci să trimită cealaltă echipă spre vârf. Timp de două zile, Hillary şi Tenzing şi-au pregătit ascensiunea, fiind însă blocaţi de zăpadă şi viscol. Pe 28 mai au reuşit să îşi instaleze cortul la 8.500 de metri altitudine. Erau singuri, mai sus decât toţi, iar atmosfera le era potrivnică: a doua zi, Hillary a constatat că era atât de frig, încât încălţămintea îi îngheţase bocnă. Şi-a petrecut cel puţin două ore încercând să o încălzească, înainte să pornească în călătoria din care spera să se întoarcă învingător. Cea mai mare piedică înainte să ajungă în vârf a fost o stâncă de 12 metri, care mai târziu a fost botezată “Pasul Hillary”. Edmund a reuşit să descopere o crăpătură între stâncă şi peretele de gheaţă, de care s-a folosit în ascensiune. De acolo, restul a fost “floare la ureche”, cum se spune. S-au trezit, pur şi simplu, la 8.848 de metri altitudine, pe vârful Everestului, cel mai înalt punct al planetei, “acoperişul lumii”, cum a fost numit, acolo unde nimeni nu mai pusese piciorul vreodată. Era 29 mai 1953, ora 11.30, coordonate care au intrat în istorie, strâns legate de cei doi, Hillary şi Tenzing.

“L-am doborât pe ticălos!”

Acolo sus, aceştia s-au bucurat de reuşita lor extraordinară doar preţ de 15 minute. Atât şi-au permis să zăbovească, înainte să pornească pe drumul de întoarcere, căci deja zăpada viscolită le acoperise urmele. Primul lucru pe care l-au făcut a fost să caute urme ale unor expediţii anterioare, care ar fi putut ajunge înaintea lor acolo (expediţia Mallory, din 1924, spre exemplu), însă nu au găsit aşa ceva. Hillary a făcut câteva poze, în care apare Tenzing, însă şerpaşul nu ştia să folosească aparatul foto, astfel că nu există imagini în care să apară şi Hillary. Tenzing a lăsat în zăpadă ciocolată, ca o ofrandă, iar Hillary a lăsat o cruce pe care o primise înainte să înceapă ascensiunea. Nici coborârea nu a fost simplă, însă, însufleţiţi de bucuria reuşitei, cei doi au ajuns cu bine în tabără, la camarazii lor, iar primul om pe care l-au întâlnit a fost George Lowe. Hillary i-a adresat atunci prietenului său câteva cuvinte care au rămas, de asemenea, în istorie: “Well, George, we knocked the bastard off!” (“Ei bine, George, l-am doborât pe ticălos!”).

Surprins de interesul arătat de public

Mulţi ani după această reuşită, Hillary a fost iritat de întrebările tuturor acelora care voiau să ştie neapărat cine a urcat primul pe Everest: el sau Tenzing. Modest, sir Edmund a insistat întotdeauna ca meritele tovarăşului său şerpaş să nu fie trecute cu vederea. Abia în 1999, la 46 de ani de la celebra expediţie şi la 13 ani după moartea lui Tenzing, Hillary a descris, în cartea sa, intitulată “View From the Summit” (“Vedere din vârf”), cum s-au desfăşurat lucrurile. Insistând pe faptul că el şi Tenzing au urcat împreună, în echipă, Hillary admitea, totuşi, că el a fost cel care pusese piciorul primul pe cel mai înalt vârf al lumii. La câtva timp după ce s-a în-tors din expediţie, Hillary povestea şi cât a fost de surprins de faptul că toată lumea era atât de interesată de realizarea lor. “Am fost puţin luat prin surprindere, ca să vă spun drept. Am fost de-a dreptul şocat văzând că toată lumea era atât de interesată de simplul fapt că noi escaladaserăm un munte”, a mărturisit el.

“Omul cel mare”

Vestea reuşitei supuşilor săi a ajuns şi la urechile reginei Elisabeta a II-a, încoronată chiar pe 2 iunie 1953. Una dintre primele acţiuni ale acesteia în calitate de monarh a fost acordarea titlului de “sir” lui Edmund Hillary şi lui John Hunt. Şerpaşul Tenzing a fost onorat şi el cu Medalia Imperiului Britanic - s-a zvonit atunci că premierul indian nu îşi dăduse acordul ca şi el să fie înnobilat de către regină. După aceste momente de glorie, Hillary şi-a continuat aventurile. În următorii ani, el a mai escaladat zece vârfuri din munţii Himalaya şi a mers chiar şi la Polul Sud, făcând parte din prima expediţie care a ajuns acolo după Amundsen (1911) şi Scott (1912). Nu a uitat nici Nepalul, pe care l-a vizitat în mod regulat în următorii 54 de ani, ani pe care şi i-a petrecut încercând să le asigure o viaţă mai bună băştinaşilor. Prin fundaţia înfiinţată de el în 1962, care strângea circa 250.000 de dolari pe an, a reuşit să construiască în mica ţară de la poalele munţilor Himalaya spitale şi şcoli, a demarat acţiuni de reîmpădurire şi programe educaţionale pentru copiii şerpaşilor. Nepalezii îl priveau cu respect şi admiraţie şi l-au numit Burra Sahib (“omul cel mare”), datorită înălţimii sale şi nu numai. Mai mult decât statura de 1,90 metri, bunătatea şi modestia l-au făcut pe sir Edmund Hillary să îşi merite pe deplin acest nume, dat de nişte oameni simpli unui uriaş cu suflet mare, care a reuşit să învingă cel mai semeţ munte al lumii.

Are statuie pe muntele Cook

Edmund Hillary a fost răsplătit cu multe onoruri pentru “isprăvile” sale, care au culminat cu atingerea Everestului. La nenumăratele medalii primite se adaugă dovezi de admiraţie mai puţin obişnuite: chipul său apare pe bancnota de cinci dolari din Noua Zeelandă, iar o statuie care îl înfăţişează domină cel mai înalt munte din Noua Zeelandă, vârful său favorit, Cook, din lanţul sudic al Alpilor.

Şi-a pierdut soţia şi fiica în munţi

Edmund Hillary s-a căsătorit în septembrie 1953 cu Louise Mary Rose. Cei doi au avut împreună trei copii: Peter (născut în 1954), Sarah (1955) şi Belinda (1959). Necazurile nu l-au ocolit: în 1975, soţia şi fiica cea mică, Belinda, au murit după ce avionul în care se aflau s-a prăbuşit în apropiere de aeroportul Kathmandu, capitala Nepalului. Hillary s-a recăsătorit ulterior, în 1989, cu June Mulgrew, văduva bunului său prieten Peter Mulgrew. Fiul său Peter a devenit, de asemenea, alpinist. De altfel, în aprilie 2003, Peter Hillary, împreună cu Jamling Tenzing Norgay (fiul lui Tenzing) au urcat împreună Everestul, într-o expediţie care aniversa 50 de ani de la reuşita părinţilor lor.

"Respect, mirare, umilinţă, mândrie, exaltare - acestea au fost sentimentele confuze ale primilor oameni care stăteau pe cel mai înalt vârf de pe Pământ. Dar sentimentele mele dominante erau uşurarea şi surpriza. Uşurare pentru că încercarea cea grea fusese trecută, iar irealizabilul fusese realizat. Şi surpriză, pentru că mi se întâmplase mie, bătrânul Ed Hillary, apicultorul." - Edmund Hillary, primul om care a ajuns pe Everest

BUSOLA FOLOSITA IN ORIENTARE

Tipuri de busole

In general, busolele bune sunt pline cu un lichid; acest fluid amortizând mişcarea acului busolei, astfel încât se poate folosi busola fără a o ţine perfect nemişcată. Evitaţi busolele ieftine care nu sunt însă cu lichid în interior. Acul busolei este vopsit în două culori. Presupunând că busola este ţinută pe un plan drept, capătul vopsit în roşu arată spre Nord, iar cel vopsit în alb spre Sud. Un detaliu interesant este că sunt busole pentru emisfera nordică dar şi pentru emisfera sudică. Asta din cauză că, liniile câmpului magnetic, în raport cu care acul busolei se aliniază, sunt îndreptate spre pământ, înspre polul nordic şi sudic al pământului. În emisfera nordică, capătul 'nordic' al acului este apăsat în jos, iar 'capătul' sudic al acului este construit având masa mai mare pentru a contrabalansa acul. Când foloseşti o busolă construită pentru emisfera nordică, spre exemplu în Australia, capătul sudic al magnetului este apăsat în jos de câmpul magnetic, şi cum el este deja mai greu (din construcţie) decât capătul nordic - rezultă un ac de busolă care atinge capătul inferior al pastilei chiar dacă busola este tinută pe un plan perfect orizontal. O busolă înseamnă un timp mai mare de folosire a ei. Oricum, câteva piese ale busolei pot ceda: componentele din plastic pot ceda, sau pastila busolei poate prezenta scurgeri. De-a lungul timpului, fluidul din interior îşi poate schimba culoarea într-un albastru-verde opac. Şi, foarte rar, polarizarea acului busolei se poate inversa, aşa încât capătul 'nordic' al acului va indica acum Sudul.

Există două tipuri principale de busole de orientare:

Busola clasică

Acest tip de busolă a fost inventat de fraţii Kjellstrom în timpul celui de-al doilea război mondial şi constă într-o platformă rectangulară plată, care este marcată cu o săgeată roşie ce pointează de-a lungul axei lungi, şi o pastilă rotativă marcată în grade (360 de grade pentru întreg cercul - specificaţie pentru aproape tot globul, dar se mai întâlneşte şi busola cu 400 de grade în unele ţări europene). Pe partea inferioară a pastilei este o săgeată şi încă alte câteva linii paralele cu această săgeată (linii ce se dovedesc a fi utile - în alinierea cu liniile de Nord de pe hartă - tocmai pentru ca suportul busolei este construit dintr-un material plastic neopac). Ca elemente adiţionale se pot întâlni: un şnur(fir) pentru prinderea busolei de încheietura mâinii , o linie gradată pentru măsurarea distanţei dintre 2 puncte - ce se desenează de-a lungul uneia sau a mai multor margini ale suportului busolei (una dintre ele poate avea ca unitate de măsură inch, iar cealaltă centimetrul), o lupă pentru citirea detaliilor (desenate mai mic) de pe hartă, şi eventual 2 decupaje în suport - unul rotund cu ajutorul căruia se marchează punctele de control, şi unul triunghiular pentru marcarea punctului de start - folosite la desenarea traseului pe hartă de către arbitri, de obicei.

Busola pentru degetul mare

La mijlocul anilor '80, un orientarist suedez a dezvoltat o alternativă la busola clasică, remodelând suportul şi adăugând o curea pentru a ataşa busola de deget. Busola este prinsă de degetul mare al mâinii stângi, şi este amplasată deasupra hărţii. Avantajele acesteia sunt: harta şi busola sunt întotdeauna citite ca un întreg, harta se aliniază mult mai repede şi mai uşor, si în plus mâna dreaptă rămâne liberă. Dezavantajul este că alergarea foarte precisă într-o singură direcţie, pe o distanţă mai mare, este foarte dificilă. Preferinţele personale determină şi tipul de busolă folosit; campionii lumii au câştigat folosind ambele modele.

Folosirea oricărui tip de busolă, necesită două abilităţi din partea unui orientarist:

- orientarea hărţii;
- luarea corectă a azimutului.

Folosirea busolei pentru orientarea hărţii

Acesta este un lucru foarte uşor, şi este cea mai importantă folosinţă a busolei:

# Ţine-ti harta orizontal.
# Pune busola pe hartă (cu partea plată pe hartă).
# Roteşte harta până când liniile de nord de pe hartă (o serie de linii paralele, egal departate una de alta, desenate pe hartă, toate îndreptate spre nordul magnetic) sunt paralele cu acul busolei.

Harta trebuie acum să fie orientată faţă de teren. Asta o face mult mai uşor de citit, aşa cum un text e mult mai uşor de citit de sus în jos şi de la stânga la dreapta , decât invers.

Calcularea azimutului

Fiecare direcţie poate fi exprimată ca fiind un unghi relativ la Nord. Aşadar nu trebuie să ştim exact câte grade sunt pentru a merge într-o anumită direcşie, ci pur şi simplu ţii acul aliniat cu liniile de nord. Iată un simplu set de instrucţiuni pentru a se stabili o direcţie de mers corectă pentru o busolă clasică:

# amplasează busola pe hartă astfel încât direcţia de parcurs (care e dată de săgeata desenată pe suportul busolei) este îndreptată spre înainte
# întoarce pastila până când săgeata care e gravată în plasticul ei e paralelă cu liniile de nord desenate pe hartă ( Atentie: fiţi siguri că vârful săgeţii gravate pe partea inferioară a pastilei arată nordul , şi nu sudul)
# ia busola de pe hartă şi ţine-o drept în faţă, astfel încât săgeata care indică direcţia de mers arată drept în faţa ta
# roteşte corpul până când acul compasului este paralel cu săgeata de pe partea inferioară a pastilei cu lichid
# observă un obiect (copac, bolovan, stâncă etc.) mai însemnată din faţa ta, din direcţia în care ai stabilit că trebuie să te îndrepţi şi aleargă spre el - de preferat este ca acest punct de reper să fie cât mai depărtat- eventualele obstacole din cale nu trebuie să te abată de la acest curs. Ajuns la punctul de reper, repetă procesul până la destinaţie.

Cât de importantă e busola ?

Cel mai important ajutor navigational din orientare îl dă creierul omului. Mai este acceptat un singur obiect de navigaţie: busola. Busolele sunt folositoare pentru luarea azimutului şi pentru orientarea hărţii - dar este posibil, în multe zone, să parcurgi un traseu uşor şi eficient fără o busolă (excepţii fac bineînţeles zonele plate, sărace în caracteristici de teren).

Busola este singurul ajutor de navigare care poate fi folosit 'legal' în orientare. Altimetrele sunt interzise în funcţie de specificaţiile comisarului de concurs, iar unităţile de poziţionare GPS sunt implicit interzise de reguli. S-a stabilit că, având ajutorul aparatelor de poziţionare GPS, se conferă utilizatorului un ajutor destul de important. Tehnologia, oricât de puternică ar fi, nu se poate compara cu abilitatea de navigare de bază a omului - chiar şi în mâinile unui bun orientarist care este un geniu al tehnologizării. Începătorii ar trebui să înveţe elementele de bază ale folosirii busolei şi citirii hărţii şi apoi să intre în terenul de concurs.

CATARATORI FAIMOSI CARE AU CUCERIT MUNTII

Cele mai faimoase expeditii au fost realizate in Muntii Mont Blanc de catre Jacques Balmat si Michel G. Paccard - in 1786 si Horace B. de Saussure - in 1787. Alti alpinisti cunoscuti au fost Ortles (1804), Jungfrau (1811), Finsteraarhorn (1812) si Mont Pelvou (1848); multi alti topografi si geologi au explorat crestele ascutite pentru a isi realiza cercetarile.

Cataratul pe munte (ca sport) dateaza din anul 1854 din Sudia - Muntele Wetterhorn. In urmatorii zece ani numarul de alpinisti a crescut considerabil; pe aceasta baza s-a infiintat Clubul Alpin din Londra (1858) si s-a lansat o noua revista - „Alpine Journal” (1863). O scoala de elita a instructorilor si-a facut aparitia si au inceput sa se dezvolte tot mai multe tehnici de catarare pe gheata, stanci sau zapada. Cei experimentati se puteau acum avanta in expeditii periculoase si incitante. Aceasta „epoca de aur” a alpinismului s-a incheiat prin cucerirea varfului Matterhorn, ultimul dintre cei mai inalti munti din Alpi, de catre curajosul Edward Whymper (1865).

Pe masura ce Alpii deveneau tot mai cunoscuti, alpinistii au inceput sa se aventureze spre creste mai inalte. Olanda si Scotia au oferit oportunitati interesante aventurierilor experimentati. William C. Slingsby a deschis drumurile catre Muntii Norvegieni iar Douglas W. Freshfield a fost unul din primii cataratori care au ales Caucazul ca punct de atractie, la scurt timp fiind urmat de Albert F. Mummery. In Africa, Kilimanjaro (1889) si Muntele Kenya (1899) s-au transformat intr-o provocare greu de invins; Ducele de Abruzzi a explorat Ruwenzori (1906). In SUA, Grand Teton a fost cucerit in anul 1872. In anii 60 si 70, Clarence King si John Muir au pasit pe stancile din Sierra Nevada. In Alaska, varful muntelui St. Elias a fost atins de Ducele de Abruzzi (1897); Mt. Blackburn si Mt. McKinley au constituit puncte de atractie in anul 1912 respectiv 1913. In America de Sud, Whymper s-a catarat pe Chimborazo (1880), apoi, in acelasi an, pe Aconcagua si Tupungato (1897). Gongga (Minya Konka), din China, a fost cucerit de un alpinist experimentat in 1932.

Cea mai mare provocare din toate timpurile ramane insa lantul muntos Himalaya. Conway of Allington a explorat culmile muntelui Karakorum in 1892; prin 1895, curajosii Norman Collie, C. G. Bruce, Geoffrey Hastings si Albert Mummery au incercat sa se urce pe Nanga Parbat insa au renuntat la efort dupa disparitia lui Mummery. Abia 58 de ani mai tarziu, varful acestui munte a fost cucerit de Herman Buhl. In 1950, Maurice Herzog a escaladat Annapurna. Cei trei mari giganti ai planetei - Muntele Everest, K2 (Muntele Godwin-Austen), si Muntele Kanchenjunga - „s-au supus” oamenilor in anii 50. Edmund Hillary si Tenzing Norgay au atins varful Everest, cel mai inalt din lume, in 1953; o echipa de italieni condusi de Ardito Desio a salutat lumea de pe culmea cea mai inalta a lui K2 in 1954. In 1955, expeditorii in frunte cu Charles Evans au calcat prima oara varful muntelui Kanchenjunga. Cu ultima expeditie pe Gosainthan in 1964, al zecelea varf mondial ca inaltime, lupta pentru putere cu lantul muntos Himalaya a fost castigata de alpinisti. Doua alte evenimente importante au fost escaladarea partii sudice a Muntelui McKinley (1961) si catararea pe stancile nordice ale Muntelui Eiger din Alpi.

MANASTIREA MOLDOVITA

In satul sucevean Vatra Moldovitei, la aproximativ 15 km de comuna Vama, ziduri puternice, inalte de 6 metri, adapostesc in incinta lor unul din cele mai stralucitoare monumente de arta ale plaiurilor moldovene - Biserica Moldovita. A fost ridicata in anul 1532 din porunca lui Petru Rares, voievod viteaz, dar si mare iubitor de cultura, de frumos. Toate constructiile din vremea sa au continuat stilul arhitectonic moldovenesc din vremea tatalui sau, nebiruitul Stefan.

La cinci ani dupa ce a fost ridicata, biserica Moldovita, remarcabila pana atunci prin eleganta liniilor arhitecturale, isi va spori frumusetea si prin pictura interioara si exterioara. Culorile, nuantele, ca şi compozitiile picturii exterioare de la Moldovita nu sunt cu nimic mai prejos decat cele ale binecunoscutului Voronet.

Manastirea Moldovita este un asezamant de maici, cu hramul Buna Vestire. Inconjurata de Obcinile Mari, lacasul se bucura de vecinatati deosebite, numai bune pentru cei care prefera viata la cort sau vor sa se bucure de natura si de liniste.

Dupa ce vizitati incinta manastirii, foarte bine intretinuta de maicute, puteti merge la interior, unde picturi foarte frumoase asteapta sa fie descoperite. Cereti maicilor sa va fie ghid si veti afla multe lucruri nestiute despre Manastirea Moldovita. Nu uitati sa vizitati si muzeul, a carui principala atractie este un mar de aur. Nu va spunem de unde este si cum a ajuns acolo, ci va lasam sa mergeti singuri si sa descoperiti.

Tot in muzeu sunt expuse piese de broderie, sculptura in lemn (jiltul ctitoricesc a lui Petre Rares, mobilier bisericesc de secol XVII), icoane, carti bisericesti, ceramica decorativa si piese arhitectonice din lut ars, descoperite in timpul sapaturilor arheologice.

Cat despre cazare, agroturismul e in floare. Gasiti la tot pasul pensiuni, de doua sau trei margarete, ba chiar si cateva moteluri. Desi preturile sunt aproximativ aceleasi (pentru mai multe zile se pot negocia) subsemnatul va recomanda sa incercati la o casa de om gospodar, ca sa gustati din bucatele specifice zonei. Iar daca omul cu pricina va poate duce si la o stana, cu atat mai bine, mai ales ca nu trebuie sa ratati ocazia de a manca balmos (cas dulce amestecat cu putina faina si fiert in lapte de oaie).

Din Vatra Moldovitei ajungeti foarte usor la Sucevita, unde o alta celebra manastire asteapta sa fie vizitata.

MANASTIREA DINTR-UN LEMN

Nu departe de municipiul Ramnicu Valcea (26 Km), in comuna Francesti, ascunsa si pazita de stejari seculari aidoma celui din care a fost zamislita, se afla Manastirea Dintr-un Lemn.

Legenda lacasului e simpla. Pe acelasi loc de astazi isi avea stana un cioban. Cum se intampla in povesti, intr-o noapte i se infatiseaza in vis Maica Domnului care-i porunceste sa taie numaidecat stejarul batran din dosul stanii. Ciobanasul nostru, speriat ca i s-ar putea intampla ceva daca nu executa porunca, dobori arborele, iar in mijlocul sau gasi o icoana pe care o duse in biserica satului. Dar noaptea urmatoare aceeaşi Maica Domnului i se arata in vis care-i porunceste: „Dorinta mea este ca tu sa ridici, pentru mine, o manastire din acest stejar”. Atunci, ciobanul ajutat de tovarasii sai a construit o bisericuta de lemn, pe radacina stejarului fiind zidit altarul.

Este lucrata din barne groase incheiate in „coada de randunica”. Are forma dreptunghiulara, cu o lungime totala de 13 metri, latime de 5,5 metri si inalta de 4 metri. La exterior este inconjurata de un brau in torsada, sapat in grosimea lemnului, cu un pridvor deschis, fara turla.

In jurul bisericutei de lemn, voievodul-ctitor Matei Basarab (1632-1654) a ridicat Biserica Mare, din piatra. Aici este pastrata cu multa sfintenie icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, de care se leaga infiintarea acestui asezamant monahal. Ea constituie odorul cel mai de pret al Manastirii Dintr-un Lemn si a fost lucrata inainte de anul 1453, la Bizant sau Constantinopol.

Puterea iconitei este de necontestat. Unii semeni de-ai nostri s-au vindecat de boli cumplite in fata carora medicina devenise neputincioasa, altii au redescoperit bucuria si alinarea sufletească de care aveau nevoie pentru a continua lupta cu greutatile vietii.

In comparatie cu numeroasele edificii religioase ridicate de Stefan cel Mare in Moldova sau Neagoe Basarab si Constantin Brincoveanu in Muntenia, bisericile si manastirile mostenite de la Matei Basarab sunt mai simple, stilul lor e mai apropiat de cel popular, mai usor de inteles.

Declarata monument istoric de secol XVII, Manastirea Dintr-un Lemn este, in acelasi timp, loc de rugaciune pentru marinari si aviatori.
In apropiere se afla doua binecunoscute manastiri ce asteapta a fi vizitate: Surpatele si Govora, dar despre ele vom vorbi cu alta ocazie.

VIZITATI MUZEUL MANASTIRII DRAGOMIRNA!

Amplasata intr-un cadru natural mirific in satul Dragomiresti din judetul Suceava, si avand aspectul unei cetati medievale, manastirea Dragomirna este unul dintre cele mai cunoscute asezaminte monahale din tara noastra.

Biserica Mare, cu hramul „Pogorarea Duhului Sfant”, a fost zidita in anii 1608-1609 de mitropolitul Anastasie Crimca, dupa ce, tot el, ridicase in 1602 Biserica Mica.

Crimca a copilarit pe dealurile verzi, cu perspective pana departe, in orizont, ale Sucevei, de unde era originar. Cunostea pictura vechilor manastiri ale lui Stefan cel Mare, cunostea legendele populare locale. Fost ostean, el fusese rasplatit pentru curajul sau, in lupta impotriva cazacilor, de domnitorul Petru Schiopul, primind in dar satul Dragomiresti.

Devenit mitropolit al Moldovei (15 iulie 1608), ajutat de alti oameni iubitori de frumos ca logofatul carturar Lupu Stroici si vistiernicul Simion Stroici, daruieste satului aceasta podoaba arhitecturala.
Ingustă ca o arca, inalta si zvelta, sobra si monumentala in acelasi timp biserica mare impresioneaza prin contrastul dintre masivitatea zidurilor si broderia in piatra a turlei.

In anul 1627, domnitorul Miron Barnovski construieste turnul de piatra cu clopotnita. Zidurile groase care inconjoara asezamantul monahal n-au putut impiedica jafurile comise de cazacii lui Timus Hmelnitki in 1653 si nici pe cele ale tatarilor in 1758. Cronicile vremii scriau astfel despre incursiunea cazacilor: „au luat toate averile, vesmintele, odoarele cele sfinte ale manastirii... nu ca crestini, ce mai rau ca paganii s-au purtat”. Fresca bizantina se mai pastreaza doar in naos si altar.

Aceasta manastire de maici adaposteste astazi un muzeu cu colectii de arta veche, broderii, cruci sculptate, diferite obiecte de cult. Printre comorile de arta trebuie amintite manuscrisele, adevarate minuni de frumusete, create de caligrafi si miniaturisti. Anastasie Crimca a fost cel mai talentat miniaturist al „scolii moldovenesti” de la Putna. El a caligrafiat si ornamentat manuscrisele sale in scriptorium-ul infiintat la Dragomirna. Acestea erau legate in scoarta de lemn de tei, imbracate in piele, cu garvuri imprimate cu fierul cald. Altele erau „ferecate” in metale scumpe (argint, aur), in filigrane dantelate si impodobite cu pietre colorate, foarte adesea dintre cele pretioase (smarald).

Desi biblioteca manastirii a fost pradata de multe ori, totusi au ramas din opera lui Crimca 12 manuscrise, dintre care 9 cu miniaturi. Cel mai vechi si mai insemnat este Tetraevangheliarul, scris pe pergament in 1609, iar ultimul, scris si pictat cu arta, din anul 1616, este o Psaltire.
In acelasi muzeu de la Dragomirna se pastreaza si ferecaturile argintate ale lui Grigore Moisiu, primul mester moldovean care si-a imprimat numele pe operele realizate.

Dainuind de mai bine de patru veacuri, manastirea Dragomirna reprezinta inca o pagina din trecutul zbuciumat al tarii noastre.

MUNTELE GAINA - LEGENDA SI ADEVAR

Motii cei batrani povestesc ca acolo sus, pe gluga cea inalta a muntelui Gaina, cuibarea o gaina cu pene de aur si care facea zilnic trei oua tot de aur. Aceste oua le daruia fetelor de maritat si de fiecare data cand era sorocita nunta, tinerele urcau in varful muntelui sa primeasca cate un ou pretios. Exista insa un impediment: ele trebuiau sa mearga numai pe innoptate, caci le urmareau hotii sa le fure ouale.

Dar, intr-o buna zi, ce credeti ca s-a intamplat? Niste feciori din Vidra, pusi pe capatuiala, le-au urmarit pe aceste fete pana pe culme, le-au lasat sa primeasca pretioasele oua in poala, apoi au inceput sa le goneasca de zor. Bietele copile, speriate c-ar putea fi prinse, nu au mai tinut seama de oua si le-au scapat din poala. Tandari s-au facut, cuprinzand toata Valea Ariesului, care, cum se stie, ascunde multa bogatie in subsolul sau. Suparata pe oameni, gainusa si-a luat zborul la Rosia Montana unde s-a ascuns pentru vecie intre niste stanci.

In fiecare an, de Sfantul Ilie (20 iulie), pe platoul din varful muntelui, se desfasoara Targul de fete de la Gaina. La serbare urca fete si feciori din comune vecine, din Avram Iancu, din Vidra, de la Halmaj, Halmagel, de la Luncsoara si de la Bulzesti. Acestia stand cu vitele, cu oile pe munte, se cunosteau, se placeau si cand sosea vremea sa coboare cu animalele la ses, organizau o petrecere. Atunci, parintii tinerilor iubareti urcau cu palinca, gaini fripte si placinte si acolo se făcea intelesu’. Adica se facea targuiala fetelor de maritat, ca de aici provine si denumirea de Targ de fete. De pilda, daca tanara era frumoasa parinţii ei tineau la pret, iar daca era mai hida, apoi era mai lesne, mai ieftina.

Targul de fete dateaza, spun batranii, de vreo 300-400 de ani. De ce a fost nevoie de aceasta intalnire anuala de pe Gaina? Ei bine, in alte rastimpuri ale anului este mai greu sa se intalneasca la un loc toti oamenii muntilor din jur, pentru ca ei traiesc foarte raspanditi pe munte, la mari distante, ori sunt plecati prin tara pentru a-si vinde produsele si a achizitiona ceea ce dansii nu pot produce.

Astazi, semnificatia de targ s-a atenuat, sporind atributele sarbatorii la incheierea unui ciclu al muncii agricole si pastoresti. Targul de pe muntele Gaina nu-i decat un prilej de veselie si targuit cele necesare gospodariei, mai ales unelte de fier si lemn: greble, furci, ciubare si donite, toporisti si coase. Caci - zic versurile - „cat îi tara cea moteasca/nu-i barbat sa nu ciopleasca/doniti, cercuri si ciubara;/ calator pe drum de tara,/calator pe drumuri grele,/se ducea motul cu ele...”.

Nu trebuie scapat din vedere si faptul ca in vechime, la Poiana Calineasa (comuna Garda de Sus, judetul Alba), avea loc in fiecare an, de regula pe 13 iulie, un mare targ ce preceda cu o saptamana Targul de fete. Denumit si „targul rafuielilor” dintre flacai, aici se incingeau strasnice batai, care transau vechi rivalitati si pregateau ceremonialul alegerii mireselor de pe muntele Gaina, ce se desfasura netulburat.

TAINA SCHITULUI DIN POIANA SIHASTRIEI - RARAU

„Muntilor! Pentru ce in voi atata frumusete?”
G. Byron

Putini pelerini care ajung sa se inchine la schitul de pe Muntele Rarau, inaintea renumitei icoane facatoare de minuni a Maicii Domnului, cunosc tainele acestui loc sfant.

Pe acelasi loc unde se afla actualul schit, domnitorul Moldovei, Petru Rares a ridicat in 1542 un schit inchinat Sfantului Apostol Ioan. De ce l-a construit tocmai aici? Legenda spune ca in drumul sau spre Cetatea de Balta din Ardeal, l-ar fi apucat iarna pe muntele Rarau si, din cauza zapezii mari, a fost silit sa-si instaleze tabara aici, in poiana, la adapostul muntelui. Si, la indemnul sotiei sale, Doamna Elena, la ridicarea taberii a inaltat si un schit pentru sihastri, drept multumire lui Dumnezeu pentru ocrotirea aici a familiei si bunurilor sale. De atunci, poiana si-a capatat denumirea de Poiana Sihastriei, muntele calcat de Petru Rares a devenit Rarau, iar cele doua stanci de pe varful lui Pietrele Doamnei, dupa Doamna Elena.

Imediat dupa ocuparea Bucovinei de catre austrieci, calugarii schitului au vandut poiana primarului ocolului din Campulung, Grigorie Sabie, care, la randul sau, in 1807, o vinde calugarului Sisoie.

Schitul a avut o viata tihnita si fara griji pana in anul 1808, cand a fost distrus de stapanirea austriaca, in urma unui decret dat de Dieta imperiala de la Viena. Motivul invocat a fost granita intre Austria si Moldova, care trecea intre Pietrele Doamnei si Piatra Zimbrului. Prin urmare, calugarii de la schit au fost siliti sa se mute intr-un alt loc, pe versantul sudic al muntelui, blestemand in urma lor pe toti cei care vor batjocori locul sfant.

Cu aceasta ocazie a avut loc o prima aratare a maniei lui Dumnezeu. Ca urmare a decretului dat de Dieta pentru desfiintarea unor lacasuri de inchinaciune, s-au prezentat la Poiana Sihastriei, pentru distrugerea schitului, trei delegati, care, precum vandalii, au calcat in picioare si au imprastiat icoanele si obiectele de cult. Aceasta isprava a tinut o zi intreaga. La intoarcere, care s-a petrecut dupa lasarea intunericului, toti trei si-au gasit sfarsitul in mod tragic. Drumul care ducea la schit era destul de ingust si intortocheat, iar undeva era barat de un brad doar pe jumatate cazut. Pe sub acest brad se putea trece calare, dar calaretii trebuiau sa se lase pe gatul calului. Inainte de ajunge la acest obstacol caii s-au speriat de o salbaticiune si au pornit in goana, fara sa poata fi stapaniti. Delegatii Dietei s-au izbit astfel de acel brad, sarindu-le testele la toti trei.

In anul 1812, dupa desfiintarea schitului, gospodarii Ocolului Campulung au ridicat o cruce din piatra, pe locul unde fusese Sfantul Altar. Protejata de un acoperis de dranita si imprejmuita de gard, crucea avea trecut pe soclul sau numele celor care au contribuit, cu munca si bani, la ridicarea ei, dar si cateva date referitoare la istoria locului.

Cat timp a dainuit schitul in Poiana Sihastriei, calugarii lui au defrisat sapte hectare de padure, peste parau, in partea de rasarit a schitului, deschizand poiana pentru construirea unor anexe: o casa de locuit, un grajd de vite si suri pentru lemne. Tot aici a fost sapat si cimitirul manastirii, in pamantul caruia isi dorm somnul vesnic soldatii austrieci si rusi, cazuti in luptele purtate pe aceste meleaguri.

Putin dupa anul 1950, in urma unei dispozitii a stapanirii comuniste, poiana cu cimitir a fost impadurita si mormintele au disparut. Actiunea nu a fost de nici un folos, pentru ca, in 1970, o masiva alunecare de teren a distrus impadurirea, redescoperind mormintele.

In anul 1951, flacarile unui incendiu au cuprins o padure alaturata. Un sofer cu minte slaba, de activist de partid, care conducea o masina cu delegati silvicultori spre locul dezastrului, a oprit la Poiana Sihastriei, unde, fara nici o remuscare, a distrus cu un baros crucea de piatra de pe locul sfantului altar. Dupa acest bestial act, masina si-a continuat drumul spre padurea incendiata. La intoarcere, cam la un kilometru inainte de crucea sfarmata, masina s-a ciocnit cu sasiul intr-o piatra, s-a rasturnat si a luat foc. Cei doi silvicultori aflati in ea - directorul silvic Tanu si padurarul Nisioi - au iesit usor de sub masina incendiata, dar soferul Craciunescu a ars in chinuri groaznice.

In acelasi an, dupa nesabuita isprava a soferului Craciunescu, prin stradania unei femei credincioase din Campulung Moldovenesc, pe nume Rozalia Raiescu, a fost asezata in locul crucii stricate o alta cruce din fier, ocrotita de un fel de ghereta, cu geamuri de jur-imprejur si cu o usa de intrare. Tot atunci s-a asezat si un mic paraclis impodobit cu icoane ornate cu prosoape de artizanat. De asemenea, existau intotdeauna lumanari si chibrituri de aprins, o tava cu nisip, iar cei aflati in trecere pe acolo lasau diferite bunuri si ceva bani pentru lumanarile ce se aprindeau.

Dar prin 1978, un alt om fara de Dumnezeu a incendiat acest mic altar din inima codrului, lasand in urma-i crucea de fier, afumata si trista, ca o mama jelind la mormantul copilului sau.

Cum toate in lume au in sfarsit, acesta a venit si pentru indelungatul zbucium al acestor locuri din Poiana Sihastriei, unde au ingenunchiat si s-au rugat in decursul timpului zeci de mii de pelerini. Dupa caderea regimului comunist, in anul 1991, un grup de crestini campulungeni, in frunte cu parintele paroh Dragos Paduraru, si-au propus reinaltarea schitului.

Visul acestor credinciosi s-a implinit si, dupa doua sute de ani, miile de trecatori care de acum inainte vor urca si cobori muntele Rarau, vor gasi la noul schit din Poiana Sihastriei loc de popas si meditatie.

100 DE ANI DE CERCETASIE (SCOUTISM)

„Nimeni nu poate trai singur... toata lumea noastra
inseamna comunicare, prietenie.”

Fiecare dintre noi, la varsta copilariei am dorit sa facem parte dintr-un grup care sa ne reprezinte si in care sa ne regasim. Am visat poate, ca impreuna cu prietenii putem trai aventuri, clipe despre care sa ne amintim peste ani. Daca unii dintre noi am putut doar sa visam, iata ca, de mai bine de 17 ani tinerii au posibilitatea sa faca parte din Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei” (O.N.C.R.).

Bine ati venit in lumea cercetasilor!

Se spune astazi in 216 tari si teritorii baietilor si fetelor de toate rasele si religiile, toti reuniti in Organizatia Mondiala a Miscarii Scout. Ei se angajeaza sa traiasca in prietenie si fraternitate, aceasta organizatie fiind cea mai mare miscare pentru tineri care a existat vreodata.

Desi cercetasia in Romania are o experienta de 95 de ani, domeniul si scopurile cercetasiei sunt putin cunoscute. Evolutia ei a fost intrerupta in vremea comunismului, desi, in perioada interbelica, a cunoscut o buna dezvoltare. Multa lume are impresia ca stie cine sunt si ce fac cercetasii. Opinia generalizata este ca organizatiile de cercetasi sunt un fel de cluburi pentru copii de toate varstele care canta, cutreiera padurile, sadesc copacei si strang gunoaiele prin parcuri.

Altii, mai putini, datorita uniformei asemanatoare la culoare celei militare, considera ca cercetasii sunt grupuri extremiste care propovaduiesc nationalismul, facand o grava confuzie intre acestia si asa-numitii Hitlerjugend - „pionierii” nazisti. In fine, uneori din cauza esarfei pe care o poarta la gat, cercetasii sunt confundati cu pionierii fostului regim. Adevarul istoric infirma toate aceste pareri. Cercetasii au aparut in 1907. Mult mai tarziu, atat „tineretul nazist” cat si pionierii perioadei comuniste preiau modelul organizatiilor de cercetasi, folosind acelasi gen de activitati insa in scopuri ideologice.

Initiatorul miscarii de cercetasi a fost lordul Robert Baden-Powell, un ofiter britanic care a vazut in camping si activitati desfasurate in mijlocul naturii nu numai o preocupare utila si interesanta pentru copii si tineri, ci si o modalitate eficienta de a le induce un comportament civilizat, atat fata de mediul inconjurator, dar mai ales fata de semenii lor. Pentru a-i invata pe cercetasi disciplina, Baden-Powell i-a organizat dupa modelul cercetasilor militari.

Baden-Powell, un om exceptional, s-a nascut la 22 februarie 1857, avea oroare de lipsa de imaginatie, iubea natura, oamenii simpli si umorul, adora sa se deghizeze, sa faca farse, sa deseneze caricaturi.

Explicatia pe care Baden-Powell a dat-o atunci cu privire la cercetasie este valabila si astazi: „Este foarte greu, daca nu imposibil, sa definim miscarea scout. Ea reprezinta atat de multe lucruri deodata, incat imi este foarte greu sa le insir pe toate. Ar fi mai simplu sa va spun ce nu este ea:
- nu este o asociatie a oamenilor bogati care vor sa ajute copii saraci
- nu este o scoala cu norme si examene obligatorii
- nu este o brigada de ofiteri si soldati care forteaza baieti si fete sa devina duri si curajosi
- nu este un serviciu de comisioane la discretia publicului
- nu este un spectacol in care succese superficiale sunt rasplatite cu medalii, insigne, ecusoane etc.
Toate acestea vin din afara, in timp ce formarea ca cercetas porneste doar din interior. [...] Cel mai bun mod de a atinge fericirea este sa o raspanditi in jurul vostru. Incercati sa lasati lumea un pic mai buna decat ati gasit-o cand v-ati nascut.”

In armata, cercetasi se numeau si acei soldati, alesi pentru inteligenta si curaj, care mergeau inaintea trupelor de soldati ca sa descopere dusmanul si sa raporteze sefului lor tot ceea ce au vazut.

Cariera militara pe care a urmat-o Baden Powell, l-a dus prin toate colturile Imperiului Britanic. S-a intors in Anglia ca erou national si a inceput sa se ocupe serios de problemele tineretului. A inteles mai mult decat oricine, marile lipsuri in educatia tinerilor din vremea sa si a creat un program de educatie propriu, bazat pe joaca si tabara in aer liber, pe comuniunea prieteneasca. A numit acest program „scouting”, in romaneste „cercetasie”, pentru a aminti de cercetasii militari.

Prima experimentare a acestui program a avut loc in vara anului 1907, cand Baden Powell a pornit spre insula Brownsea cu un grup de copii. In 1908 a publicat impresiile sale in cartea „Scoutismul pentru baieti”, care se afla in a patra pozitie in topul celor mai vandute carti din lume, dupa Biblie, Coran si Cartea Rosie a lui Mao-Tse-Tung. In 1909 s-au creat primele grupuri de cercetase, denumite ghide sau calauze, iar in 1913 a avut loc prima tabara internationala cercetaseasca care s-a desfasurat la Birmingham si la care au participat peste 30.000 de tineri, adunati din toata lumea.

In Romania, primele formatiuni de cercetasi au aparut in anul 1912, la Bucuresti, Blaj si Brasov, din initiativa si sub conducerea colonelului Grigore Berindey. Sub inaltul patronaj al regelui Carol al II-lea, la 12 mai 1914, are loc constituirea oficiala a Asociatiei „Cercetasii Romaniei”. Prima mare unitate de cercetasi a fost cea a liceului de baieti „Gheorghe Lazar” si se numea „Ciobanul Bucur”.

Prima jamboree (tradus din dialectul indienilor americani jamboree inseamna intalnire pasnica intre triburi) internationala a fost organizata la Londra, in 1920, avand printre participanti si Romania. In anii 1930, 1932, 1934, 1936 au avut loc in tara noastra 4 jamboree. La ultima, desfasurata la Poiana Brasov, au participat 5000 de cercetasi romani si invitati din 21 de tari.

Organizatia Mondiala a Miscarii Scout (O.M.M.S.) a fost creata in anul 1922, Romania fiind printre tarile fondatoare.

La 24 ianuarie 1937, Carol al II-lea a desfiintat asociatia din considerente politice si inlocuita cu organizatia „Straja Tarii” creata in 1935.

Dupa 50 de ani, la 20 iunie 1990, organizatia scout romaneasca a fost reinfiintata de catre un grup de cercetasi veterani, sub numele de Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei”, dezvoltandu-se foarte repede, invatand de la partenerii sai externi dar si de la putinii cercetasi scapati de opresiunea comunista.

Reacceptata in 1993 ca membru cu drepturi depline in O.M.M.S. la Conferinta Mondiala de la Bankok, Organizatia Nationala „Cercetasii Romaniei” numara in prezent peste 2500 de membri in mai mult de 65 de centre locale ce acopera intreg teritoriul tarii.

Ce este de fapt cercetasia?

Pentru inceput trebuie sa subliniem ca cercetasia nu este un fel de mancare, o noua inventie tehnologica, o ramura a arheologiei si nici macar o insula indepartata din Oceanul Pacific.

Cercetasia este pur si simplu o miscare mondiala a tinerilor dornici sa se bucure de viata, sa-si cultive cele mai alese calitati umane, sa fie puternici, inteligenti, curajosi si priceputi, sa cunoasca farmecul prieteniei adevarate.

Acum probabil va intrebati, dragi cititori, ce fel de miscare: circular uniforma? rectilinie si uniforma? miscare seismica? Nu. Prin miscare se intelege activitate, fapta, actiune, un indemn, un imbold, o pornire. Scopul cercetasiei este de a-i face pe tineri sa fie constienti de calitatile lor, de a se descoperi pe ei insisi, de a se aprecia la adevarata lor valoare dar si de a-i invata noi lucruri care cu siguranta ii vor incanta.

Eterna intrebare care graviteaza in jurul cercetasiei este „Dar ce se cerceteaza?”. Raspunsul este unul foarte simplu: „Cercetasii cerceteaza modalitati de a lasa lumea mai buna decat au gasit-o”.

Intr-o lume plina de contradictii, ca cea de azi, cercetasia doreste sa insufle dragoste la care sa se raspunda cu dragoste.

Cercetasia este recunoscuta international in 216 tari si teritorii si are peste 28 milioane de membri, dintre care 4 milioane sunt doar in Statele Unite, cea mai mare organizatie nationala. Atata amar de oameni trebuie sa aiba si o organizatie caruia sa apartina. Aceasta este Organizatia Mondiala a Miscarii Scout (O.M.M.S). Nu va speriati! Scout inseamna in limba engleza cercetas. O.M.M.S este o organizatie internationala, neguvernamentala, apolitica care regrupeaza toate organizatiile nationale recunoscute.

Si acum sa vedem care sunt ramurile (bransele) de varsta:
# 7 - 10 ani spiridusi sau lupisori

# 11 - 14 ani temerari
# 15 - 18 ani exploratori
# 18 - 21 ani seniori

Cercetasii (exploratorii) au si ei o lege dar nu ca legile intortocheate ale Constitutiei. Aceasta lege cuprinde intreaga esenta a ideii de cercetas:
1. Cercetasul este demn de incredere.
2. Cercetasul este loial familiei, prietenilor, liderilor cercetasi, tarii sale si comunitatii lumii.
3. Cercetasul se face util celorlalti fara a astepta recompensa.
4.Cercetasul este politicos cu toata lumea indiferent de varsta sau de pozitie sociala.
5. Cercetasul este prietenos.
6. Cercetasul este curajos si increzator in fortele proprii.
7. Cercetasul este optimist.
8. Cercetasul este econom.
9. Cercetasul este credincios si respecta credintele celorlalti.
10. Cercetasul este disciplinat, sever cu sine, ingaduitor cu ceilalti.

Asa ca v-au dat pe spate legile? Pe foaie totul e bine si frumos dar in practica parca nu mai este asa de usor. Legea scout nu este o constrangere, cercetasul nu primeste amenda daca nu o respecta, ca de exemplu in cazul legii circulatiei rutiere. Nu este nici un fel de restrictie, ci un cadru pentru viata scout si viata de zi cu zi. Ea permite cercetasului sa atinga impreuna cu colegii sai de patrula scopurile pe care si le-au fixat.

Prietenie si incredere reciproca

Cercetasii sunt organizati in patrule din 5-9 cercetasi din aceiasi ramura de varsta, avand un sef ales din randul membrilor grupului. In patrula fiecare membru are o responsabilitate, denumite generic: sanitar, bucatar, jurnalist, constructor, animator etc. Va amintiti expeditiile pionieresti „Cutezatorii”? Au preluat identic aceeasi organizare si structura.

Responsabilitatile nu sunt permanente, fiecare membru indeplinindu-le prin rotatie. Fiecare patrula isi alege un nume mai mult sau mai putin inspirat (exemple: Ratamahatta, Licuricii, Solomonarii, Gherila, Decibelii), are cantecul, fanionul si deviza proprii. Unitatea este o grupare compusa din 2-5 patrule din aceiasi ramura de varsta, fiind condusa de un membru titular in varsta de peste 18 ani si care a absolvit un stagiu de formare pentru sefi de unitate.

Trecerea de la o ramura de varsta la alta se face printr-un sistem de progresie personala, care cuprinde un set de cunostinte teoretice si practice (de la orientare cu busola pana la exercitii de supravietuire in conditii dificile), a caror complexitate creste odata cu varsta si pe care cercetasii trebuie sa si le insuseasca pentru a putea promova intr-o ramura de varsta superioara.

In cercetasie nu se fac deosebiri de rasa, credinta, nationalitate sau categorie sociala, nu se face politica, iar omenia se invata prin fapte bune, prin solidaritate umana, prin actiuni comunitare. Mai mult ca-n alta parte, se face educatie prin organizarea timpului liber al tinerilor intr-un mod placut si recreativ, prin excursii, sezatori, olimpiade, carnavaluri, actiuni ecologice si mai ales prin campuri (tabere) in mijlocul naturii. In corturile pe care si le ridica pe malurile apelor, pe coastele muntilor, in luminisurile padurilor, cercetasii traiesc o viata sanatoasa, voioasa, cunoscand farmecul prieteniei sincere.

In cercetasie, activitatile sunt initiate de copii si de adolescenti si se desfasoara sub indrumarea discreta, dar atenta a liderilor adulti. Rolul adultului in cercetasie nu este de a „preda” si nici de a „disciplina”, caci cercetasia este un teren al autoeducatiei. Rolul lui este de asigura functionalitatea cadrului educativ, democratic al cercetasiei. El vegheaza ca in grupul de cercetasi sa domneasca un climat de prietenie, incredere reciproca si exprimare libera. Nu decide in locul cercetasilor, dar stie sa dea avant gandirii si imaginatiei.

Dintre personalitatile de marca ale tarii noastre care au fost cercetasi amintim pe: Ecaterina Teodoroiu, gen. Eremia Grigorescu, Ion I.C. Bratianu, Grigore Antipa, Simion Mehedinti, Ion Cantacuzino, George Calinescu, Barbu Stefanescu Delavrancea, Mircea Eliade, Alexandru Macedonski, Ion Minulescu, Ion Ratiu si altii. Printre mentorii miscarii cercetasesti din Romania amintim pe Nicolae Iorga si Nicolae Titulescu.

La nivel mondial, printre celebritatile care in adolescenta au fost cercetasi (scouts), se numara fostul component al trupei Beatles, Paul McCartney, fotbalistul David Beckham, regizorul Steven Spielberg, regele Suediei Carl XVI Gustaf, fostul premier britanic Tony Blair, preşedintele american George W. Bush si fostul presedinte francez Jacques Chirac.

Cercetasia este un program bazat pe viata in natura, pe hike-uri (drumetii) si campuri (tabere cu corturi). Experienta magica a dormitului sub cerul liber, in cort, rasaritul soarelui deasupra muntelui sau din apa, sentimentul de maretie a pasului pus pe varful unui munte, senzatia de mister cand intri intr-o pestera, raman amintiri pentru tot restul vietii. Cercetasii au sansa de a se bucura de toate acestea. Si daca pentru un „spiridus” sau „lupisor” aventura poate insemna aprinderea unui foc de tabara cu ajutorul unei lupe, pentru o patrula de „temerari” aventura poate consta in confectionarea unei plute din lemn si sfoara si apoi parcurgerea unei distante pe apa cu ajutorul ei. Pentru „exploratori” o expeditie alpina cu campare in zapada ofera aceleasi satisfactii.

Campurile se organizeaza in principal vara, undeva la munte si la care participa membrii din diferite centre locale din tara sau din strainatate. Aici se fac numeroase activitati precum catarare, speologie, ecologie, orientare, se canta in jurul focului, se fac numeroase jocuri, dar in primul rand se leaga prietenii trainice.

Cantatul este una dintre activitatile preferate a cercetasilor talentati. Chitarile si corzile vocale sunt exploatate la maximum pana tarziu in noapte. Focul n-are incotro si trebuie sa rabde odele bravilor tenori si soprane. Totusi, exista si cercetasi talentati, cu voci sublime dar, din pacate, sunt acoperiti de numerosii cercetasi mai putin talentati.

Salutul cercetasesc se face folosind mana dreapta. Cele trei degete centrale sunt lipite, simbolizand cele trei puncte ale „promisiunii”. Degetul mare il acopera pe cel mic, semnificand prin aceasta ca cel tare il sprijina si il apara pe cel slab.

Daca cercetasii se recunosc intre ei oriunde s-ar afla, este pentru ca poarta insigne, embleme si esarfe asemanatoare. Baza insignelor cercetasesti este floarea de crin (in imagine). Tulpina centrala reprezinta „axul busolei”, cel care aratand nordul ajuta sa regasesti drumul corect. Uniforma si esarfa caracteristica permit la randul lor cercetasilor sa se recunoasca, chiar daca vin din tari diferite. Ideea uniformei provine de la Robert Baden-Powell, si iata de unde a pornit: In timpul campului organizat de el in anul 1907 pe insula Brownsea, copiii au venit imbracati cu hainele lor de casa, ocazie cu care s-au vazut foarte bine diferentele intre cei bogati si cei saraci. lata de ce Baden-Powell a avut ideea crearii unei uniforme, destinata sa faca sa dispara aceste diferente aparente.

Tinuta cercetasului dezvaluie o stare de spirit. Este chiar o scoala de spiritualitate. Punandu-si centura, inseamna ca a acceptat in mod liber o disciplina. Inseamna ca e gata de plecare. Punandu-si cravata, inseamna ca s-a legat de membrii grupului ale carui culori le poarta. Deschizandu-si gulerul camasii, inseamna ca a acceptat exigentele vietii in aer liber. Punandu-si rucsacul pe umeri, inseamna ca si-a preluat responsabilitatile, pastrandu-si in acelasi timp mainile libere. Suflecandu-si manecile, inseamna ca este gata sa serveasca pe altii.

Cam asta este in mare cercetasia. Cercetati in sufletul vostru, vedeti daca cercetasia este ceea ce cautati si in caz afirmativ nu ezitati sa contactati unul din cele peste 65 de centre locale (filiale), raspandite in toata tara. Modul de viata cercetasesc se poate invata intr-un singur fel: Practicandu-l.

Inchei acest articol cu cateva randuri apartinand lui Baden Powell - parintele Cercetasiei: „Adevarata cale a fericirii este de a oferi fericire celorlalti. Incercati sa parasiti acest pamant dupa ce l-ati facut ceva mai bun decat l-ati gasit. Iar daca va va veni randul sa muriti, muriti fericiti, gandindu-va ca nu v-ati pierdut timpul, ci l-ati folosit asa cum trebuie.”

Nota: La realizarea acesui articol s-au folosit materiale ale centrelor scout Bucuresti, Arad, Deva, Oradea, Sibiu, Suceava, Tirgu Jiu aflate pe site-ul www.scout.ro

A MURIT LEGENDA EVERESTULUI

Primul om care a ajuns pe varful Everest, neozeelandezul Edmund Hillary, s-a stins din viata vineri, 11 ianuarie a.c., intr-un spital din Auckland, in urma unei crize cardiace. Avea 88 de ani si de mai mult timp renuntase la aparitiile publice din cauza problemelor de sanatate.

El a participat, in 1953, la expeditia condusa de ofiterul britanic John Hunt, in urma careia a fost atins, in premiera, cel mai inalt varf din lume (8848 m altitudine). Expeditia a debutat in luna martie si a fost dusa la capat pe 29 mai doar de Hillary si de serpasul nepalez Tenzing Norgay, ceilalti alpinisti renuntand pe parcurs, din cauza epuizarii.

Hillary a refuzat multa vreme sa-si recunoasca performanta, preferand sa spuna ca el si prietenul serpas care il insotea au atins in acelasi timp varful. In acea zi de 29 mai, el a facut cateva poze in care apare Tenzing, dar serpasul nu stia sa foloseasca aparatul foto, astfel ca nu exista imagini in care sa apara si Hillary.

Vestea ca un cetatean al Commenwealth-ului a atins cel mai inalt varf din lume a ajuns in Marea Britanie pe 2 iunie, chiar in ziua incoronarii reginei Elisabeta a II-a, care l-a decorat pe Edmund Hillary cu ordinul Imperiului Britanic.

Sa amintim, dragi cititori, cateva repere din fascinanta viata a lui Sir Edmund Hillary.

Inca de cand avea 10 ani, el a inceput escaladele in muntii Noii Zeelande, cu altitudini maxime apropiate de cele ale Carpatilor. In 1950, calatorea in Europa, escaladand trasee clasice din Alpii Elvetieni si Austrieci. In acelasi an, impreuna cu alti 3 alpinisti neozeelandezi, a facut o expeditie in Himalaya, in zona Gawcal, urcand 6 varfuri de peste 6600 m, ceea ce i-a facilitat acceptarea in expeditia engleza din anul 1951 si apoi in cea din 1953.

S-a dedicat actiunilor umanitare in zona Himalaya. Cu fonduri donate de Field Entreprise Educational Corporation of Chicago, sunt ridicate 17 scoli - printre care si Colegiul Khumjung, prima scoala de acest gen de la poalele Himalayei - apar aductiuni de apa potabila, poduri peste suvoaie torentiale. In 1975, un aerodrom si un spital au fost construite pe aceeasi filiera in localitatea Phaplu. Hillary lanseaza, in anul 1978, o alta campanie internationala de colectare de fonduri, cu scopul de a ajuta locuitorii din zona himalayana.

A continuat alpinismul de performanta pana in decada anilor ’80, urcand varfuri ca Tamserku, Kangtega, Aba Dablan, de peste 7000 m. A fost prezent in expeditia ce a atins la 4 ianuarie 1958 Polul Sud cu vehicule (tractoare cu senile), s-a intors in Himalaya in cautarea miticului Yeti, a incercat in 1960-1961 - fara succes - sa urce Makalu (8470 m) fara butelii de oxigen. Ultima premiera a fost in anul 1985, cand, la 66 de ani, impreuna cu astronautul Neil Armstrong (cuceritorul Lunii), a aterizat la Polul Nord. Devenea astfel primul om care a atins cei trei „poli ai Lumii”: Polul Nord, Polul Sud si Everestul. Din anul 1985, a fost ambasador al tarii sale in India, Nepal si Bangladesh. In 1991, era desemnat Reprezentant Special UNICEF pentru copiii din Himalaya, iar in 1995 primea de la regina Marii Britanii distinctia maxima existenta in Regatul Unit: Jarretiera.

In Noua Zeelanda, chipul cuceritorului Everestului impodobeste bancnotele de 5 dolari, fiind singurul neozeelandez care a aparut, in timpul vietii, pe o bancnota in circulatie in tara sa.

Chiar si la 78 ani era o persoana foarte ocupata. Patru luni pe an calatorea prin lume pentru a tine conferinte si a strange fonduri pentru actiunile umanitare din Himalaya. Iar restul de 8 luni, il petrecea in casa sa din Auckland - cu vedere spre mare, nu spre munte - scriind, raspunzand la scrisori, facand noi proiecte…

Hillary si-a educat copii in spiritul vietii in aer liber, camping, pescuit, excursii, dar fara sa îi tenteze sa practice alpinismul tehnic. Si cu toate acestea, unul dintre fiii lui a reusit sa urce Everestul. Dupa anul 1953, peste 1000 de persoane au urcat pe Everest, fapt favorizat de deschiderea Tibetului (incepand din anul 1979) pentru expeditii montane. In anul 1978, Reinhold Messner si Peter Habeler au fost primii care au ajuns pe varf, fara ajutorul buteliilor de oxigen. Iar in 1980, polonezii Chichy si Wielicki au atins varful in plin sezon hibernal. Ulterior, Everestul a fost urcat si coborat intr-o tura de 22 de ore, coborat pe schiuri sau in balon.

Dupa Sir Edmund Hillary, urcarea pe Everest a ajuns „ca oricare calatorie turistica, doar ca destul de scumpa”. Cert este ca oamenii care doresc sa urce Everestul au acest drept, si o vor face si in continuare.

Cu o saptamana in urma, legendarul alpinist, aventurier si filantrop a plecat sa se alature lui Norgay, care a murit in 1986. Sa ia in piept impreuna varfurile Cerului.

VARFUL EVEREST SAU ACOPERISUL LUMII

Varful Everest este cel mai inalt punct de pe Pamant, cu o altitudine de 8.848 m de la nivelul marii si se afla situat in muntii Himalaya, pe granita dintre Nepal si Tibet. Numele englezesc de Everest a fost dat dupa geodezul militar Sir George Everest (1790-1866) care a fost din 1823 seful Serviciului Geodezic al Indiei.

I s-a spus mai intai “Peak al XV-lea”. Asta desi intr-o carte tibetana de la inceputul secolului al XV-lea era numit Tschoumou Lancma (europenizat a sunat “mai bine” Chomolungma). In cele din urma a fost “botezat” dupa numele unui sef al serviciului geodezic al Imperiului britanic al Indiilor, George Everest.

Detaliile descoperirii Everestului raman inca obscure, ca si cum ar masca un mit. Potrivit versiunii cele mai plauzibile, in 1856, in incinta Biroul britanic topografic al Indiilor a intrat precipitat un angajat aflat in serviciul lordului Andrew Waugh, inginerul-sef al Indiei (pe atunci colonie britanica). Acesta i-a spus ca un calculator bengalez (atentie, la acea data termenul de calculator desemna o meserie, un meserias si nu o masina construita de om) pe numele sau Radhanath Sikhdar, lucrator la biroul topografic din Calcutta, “a descoperit cel mai inalt munte al planetei”.

Muntele in chestiune, denumit de tibetani CHOMOLUNGMA (Mama Universului) sau de nepalezi SAGARMATHA (Zeita Cerului), avea sa fie masurat de specialisti trei ani la rand, fiind plasat in lantul Himalaya din regatul interzis al Nepalului. Calculele trigonometrice ale lui Sikhdar nu-l inselasera insa. Sikhdar prevazuse toti factorii care-I puteau influenta rezultatele, respective curbura Terrei, refractia aerului, marja de eroare a firului de plumb.

Cu toate ca este cunoscut inca din anul 1865, primele incercari de cucerire ale varfului au fost facute abia in 1921 de catre membrii Clubului Alpin al Societatii Regale de Geografie din Marea Britanie.

Primele expeditii au reusit sa gaseasca si sa traseze cele mai facile trasee catre maestuosul varf Everest. Traseele dificile, ghetarii imensi, vremea aspra si foarte schimbatoare, precum si lipsa oxigenului la altitudini de peste 8.000 m au facut ca multe tentative de escaladare sa se termine cu esecuri totale.

Primul alpinist care a reusit sa treaca de bariera de 8.000 m, a fost britanicul George Mallory, care a disparut pe muntele Everest, pioletul sau fiind gasit ulterior la altitudinea de 8.500 m de un alt grup de alpinisti 9 ani mai tarziu. Toate aceste tentative care aveau punctul de plecare din Tibet au fost intrerupte de faptul ca Tibetul a fost ocupat de China in 1950, astfel granitele au fost inchise timp de 15 ani. Exploratorii au fost nevoiti sa caute alte trasee spre varf, cu punctual de plecare din Nepal. Tehnologia avansata privind tuburile de oxygen, precum si cele privind echipamentele de escaladare, dar si experienta acumulata in timp au dus la prima cucerire cunoscuta a varfului Everest, aceasta avand loc la 29 mai 1953, 11:30, ora locala. Performanta a fost realizata de neozeelandezul Edmund Hillary si serpasul Norgay Tenzing intr-un asalt final spre varful Nordic plin de pericolele ghetarilor si vremii deosebit de aspre, dar sustinut de o expeditie bine pusa la punct la care au participat sub conducerea colonelului John Hunt, a numai putin de 11 alpinisti si peste 300 de serpasi din Nepal. De atunci si pana in zilele noastre au urcat pe Everest 1491 de alpinisti din care 175 din ei au pierit.

Prima expeditie romaneasca a pornit pe 27 martie 2003 cu destinatia Varful Everest, numarand 10 membri si fiind condusa de experimentatul alpinist David Neacsu, carora li s-a alaturat si prima femeie serpas, Lakpa, atingand varful pe 29 mai, ora locala 8:10, primul fiind Teodor Tulpan, urmat de Marius Ganea si Lucian Bogdan. Ei au stat pe varf o jumatate de ora, la temperatura de -400 si un vant de peste 100 km/h, iar la intoarcere Teodor Tulpan a zburat cu parapanta, stabilind si un record, cel mai lung zbor, ce a durat peste 30 de minute.

Cu toate ca in ultimii ani numarul expeditiilor care reusesc escaladarea varfului sunt mai numeroase, varful Everest ramane o mare porovocare pentru alpinisti si este cel mai escaladat varf al tuturor timpurilor.

CAINELE SAINT BERNARD SAU CAINELE SALVAMONT

O cronica din anul 1125 pomeneste pentru prima data de existenta unui azil pentru caini langa manastirea Saint Bernard din Elvetia, cea care a dat numele cunoscutei trecatori din muntii Alpi: Marele Saint Bernard (2469 metri altitudine).

Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea au inceput a fi mentionati in registrele azilului cainii folositi la paza sau la gasirea calatorilor rataciti prin nameti sau ingropati de avalanse.

Cu piept puternic, spinare dreapta, cap rotund si masiv, cainele Saint Bernard era dresat sa ia urma omului cazut in zapada, iar cand o descoperea sa alerge la manastire, dand alarma prin latrat. Persoana era apoi dusa la manastire, unde i se dadea ceai cald si hrana. Cainii nu poarta, in realitate, un butoias cu cognac la gat, dar unii inca mai cred ca il purtau in urma cu mult timp.

Oamenii au emis foarte multe ipoteze referitoare la originile acestor caini. Unii cred ca rasa isi are originile in rasa Mastiff Tibetan, in timp ce altii cred ca descinde din Mastifful Roman sau din Molossus. In 1290, Marco Polo descria acesti caini ca fiind „mari cat un magar”. Se mai spune ca acesti caini provin din rasa Tibetan Highland si si-au gasit drumul prin Nepal si India. De acolo, au calatorit prin culturile babiloniana si asiriana. Se presupune ca Alexandru cel Mare ar fi adus Mastifful Tibetan in Grecia.

Avand o blana deasa, in doua straturi, acesti caini rezistau fara vatamari la vremea capricioasa - uneori cu geruri si furtuni naprasnice - din muntii Alpi. Saint Bernard-ul are un ascutit simt al mirosului (simte o fiinta umana de la 3 km cu vantul in fata!) si poate gasi un om chiar daca este ingropat la 4 m sub zapada. Dand semne de neliniste, el anunta inrautatirea vremii cu circa 30 de minute mai devreme. Toate aceste calitati fac din cainele Saint Bernard un salvator alpin prefect.

Nu se dau inapoi nici cand este vorba sa transporte raniti. Detine recordul de 2400 kg la tractiune, de aproximativ 30 de ori greutatea sa. Cel mai celebru exemplar din rasa cainilor Saint Bernard a fost „Barry” („Ursuletul”), care in cei doisprezece ani de viata (1800-1812) a salvat 41 de oameni aflati in primejdie pe poteci de munte. In semn de omagiu, dupa moarte, Barry a fost impaiat si astazi poate fi vazut in Muzeul de Istorie Naturala din Berna.

De-a lungul anilor, artisti au venit la manastire pentru a picta faimosii caini. In jurul anului 1690, Salvatore Rosa a sosit la manastire pentru a picta doua exemplare de Saint Bernard. Unul dintre ei era „Barry”, pictura lui atarnand si astazi pe un perete al azilului.

Si salvamontistii din tara noastra folosesc asemenea patrupede in interventiile montane.

CATE CEVA DESPRE AVALANSE

Motto: „ Cel care doreste o viata lunga ca montaniard, acela trebuie sa-si aminteasca mereu ca, in munte, cuvantul-cheie este prudenta.” (Felix Germain)

Prin avalanse se intelege alunecarea in panta a unei cantitati mai mici sau mai mari de zapada. Cauza principala a avalanselor este prabusirea echilibrului tensional al zapezii care, la randul sau, depinde de structura si stabilitatea „paturii albe”, de unghiul de inclinatie a pantei. Toate influentate, desigur, si de factori meteorologici - durata si cantitatea zapezii, temperatura si umiditatea aerului, vantul etc.

In Carpatii romanesti, zonele cele mai periculoase in producerea avalanselor sunt muntii Fagarasului, Retezat, Parang, Piatra Craiului, Rodnei, Maramuresului. Greutatea zapezii difera. De pilda, 1 metru cub de zapada proaspata si uscata are -30-60 kg; proaspata si umeda -60-150 kg; presata de vant - 150-300 kg; veche, uscata - 400-600kg; - veche umeda - 600-800 kg; gheata - 800-920 kg.

Este util sa stim ca avalansele de zapada pulbere aluneca cu viteza mare, produc un suflu puternic, iar in majoritatea cazurilor actioneaza mortal prin presiunea mare asupra aparatului respirator. Ele se produc pe pante cu o inclinatie cuprinsa intre 14 si 50 grade. Daca inclinatia este mai mica de 14 grade, zapada nu aluneca, iar peste 50 de grade zapada nu este retinuta.

Pericolul de avalanse e mai mare in timpul ninsorii abundente, precum si-n urmatoarele 3-4 zile, pana la tasarea zapezii. De asemenea, riscul cel mai mare de producere a avalanselor este intre orele 9-16. Deplasarea nu se face pe partile laterale ale vailor mai abrupte, care nu sunt acoperite de padure; se va urmari intotdeauna, in asemenea portiune, firul vaii, la mijlocul ei. Atunci cand deplasarea are loc pe creste, se va evita traversarea pantelor sub cornise.

Inchei printr-un frumos citat referitor la avalanse: „Muntele e tolerant, da mai intai avertismente, indeamna la prudenta... Muntele nu este un ucigas, ci un urias bland si bun, care din joaca nevinovata, din prea multa dragoste, ii inabusa uneori cu imbratisarile sale pe prichindeii prea neastamparati...”.

ZAPADA SI SECRETELE EI

„Zapada: manifestare idoata a apei”
Robert Desnos, poet

Literatura a cantat la nesfarsit zapezile vesnice, insa, in realitate, nici o masa de zapada nu are durata infinita, deoarece sfarseste prin a se topi, prin a se evapora sau prin a se transforma in gheata ce se scurge intr-un interval de timp mai mult sau mai putin scurt spre mare, uriasul rezervor al apei pamantesti. Numai mantia de zapada poate fi vesnica.

Aceste mantii nu sunt numai in functie de inaltimea muntilor, ci si de latitudinea locului. Astfel, in regiunile polare ele incep la nivelul marii. In Alpi, zapezile vesnice coboara pana la altitudinea de 2630 metri, pentru ca in Pirinei sa se opreasca la o suta de metri mai sus. Pe versantul nordic al Himalayei, linia medie a zapezilor vesnice este la 5700 metri altitudine, in timp ce pe cel sudic ea coboara pana la 4900 metri, din cauza marilor ninsori provocate de muson. Dar, mantii vesnice de zapada sunt si in Africa ecuatoriala. Varfurile muntilor Kenya si Kilimandjaro sunt intotdeauna acoperite de zapezi.

Un fulg de zapada obisnuit cantareste in medie 0, 0001 grame. Zeci de mii de fulgi cantaresc doar un gram. Densitatea aproximativa a zapezii este de cinci ori mai mica decat cea a apei.

Conform unor estimari pe baza de calcul, toata zapada existenta pe Terra in cursul lunii august, luna cand media zapezii cazute pe planeta este minima, ar atinge circa 7400 miliarde tone.

Mantia de zapada de pe planeta noastra reflecta in spatiul cosmic aproape 90% din energia radianta a Soarelui. Cu toate ca este constituita din gheata incolora, zapada este totusi alba din cauza nenumaratelor cristale din care e formata. Ele reflecta toate luminile de unda ale radiatiilor solare, al caror ansamblu, conform teoriei lui Newton, da albul. Dimineata, inainte de rasaritul Soarelui, zapada ne apare de un roz rece, cu umbre azurii de o rara frumusete. In timpul zilei are sclipiri aurii - pe un fond galben, aproape metalic, iar seara predomina culoarea violet.

In intervalul 14-15 aprilie 1921, in Silver Lake (vestul SUA) a cazut o ninsoare extrem de bogata, zapada atingand grosimea de 192 cm. Acest fenomen a facut ca localitatii sa i se atribuie titulatura de recordmena mondiala pentru cea mai mare cantitate de zapada cazuta in 24 de ore.

Polul zapezii de pe Terra este statiunea Paradise Ranger din nord-vestul SUA (statul Washington). Grosimea stratului de zapada cazuta intre 1 noiembrie 1955 si 1 noiembrie 1956 a atins inaltimea de 24, 40 metri. In aceasi statiune, intre 19 februarie 1971 si 18 februarie 1972 s-a inregistrat o cadere de zapada de 31 metri.

Thompson Pass este locul unde s-a inregistrat cea mai mare cantitate de zapada la o singura ninsoare. Situata in Alaska, localitatea a cunoscut o ninsoare prelungita intre 24 si 31 decembrie 1954, cand stratul de zapada a masurat 4,45 metri. In 1935, in Colorado (SUA) zapada cazuta in 24 de ore a atins inaltimea de 1,93 metri.

Cand iarna este pe sfarsite in emisfera nordica, se estimeaza ca, totusi, pe ambele emisfere ale Globului toata zapada ar cantari aproximativ 13 500 miliarde tone!

CATE CEVA DESPRE S.K.V., S.T.R. SI T.C.R.

„Calatoria este, de fapt, cel mai puternic mijloc de a te instrui si de a fi folos tarii, cu conditiunea insa sa fii pregatit prin cunostinte generale solide, sa stii sa observi si sa stii ce vrei” (Constantin I. Istrati)

SOCIETATEA CARPATINA TRANSILVANEANA - S.K.V.

In Transilvania, printre organizatiile turistice private, o activitate remarcabila a desfasurat Asociatia Carpatina Transilvania (Siebenburgische Karpathen Verein), intemaiata la 28 noiembrie 1880 de un grup de turisti sibieni - sasi si romani - in frunte cu dr. Karl Wolff. Primul comitet de conducere era format din: dr. Karl Conradt - presedinte, dr. Albert E. Brielz, Eduard Zamirer - vicepresedinti, Robert Sigerus - secretar, dr. Ioan Moga, P. Nedelcovici, Vasile si Ioan Preda etc.

Statutul elaborat în 1880 ne preciza scopul S.K.V. si anume: „de a face accesibili Carpatii Transilvaniei si tinuturile invecinate, de a-i cerceta din punct de vedere stiintific, de a-i descrie si de a raspandi rezultatele astfel obtinute, de a facilita accesul in diferite locuri interesante de aici, in special de a intensifica si a raspandi interesul pentru acesti munti.”

Activitatea asociatiei s-a orientat spre munţii Fagarasului, Cibinului, Sebesului, largindu-se treptat si spre Piatra Craiului, Bucegi, Parang, Caliman si Rodna.

Contributia S.K.V. la dezvoltarea turismului si alpinismului in Transilvania este covarsitoare, iar prin numarul de sectii infiintate pe tot teritoriul Romaniei, s-a transformat in una din cele mai puternice asociatii din tara.

Filiale: Bistrita, Brasov, Bucuresti, Fagaras, Lupeni, Medias, Orastie, Petrosani, Reghin, Sebes, Alba, Sibiu, Sighisoara, Timisoara, cu circa 5000 membri, in total.

In anul 1920, asociatia numara 4.456 de membri cotizanti, care au contribuit la dezvoltarea turismului montan prin organizarea de excursii, scoli de calauze, posturi de prim-ajutor, amenajarea cailor de acces si marcarea potecilor, totalizand circa 700 km. Dintre drumurile de acces in munte le mentionam pe cele mai cunoscute: „Drumul lui Robert Gutt” (Glejarie-Cabana Negoiu din muntii Fgarasului); „Drumul lui Deubel” (unul in muntii Bucegi, altul in masivul Piatra Craiului), „Drumul Dan Radulescu” s.a.

S.K.V. a construit 59 de case de adapost si refugii in Carpatii romanesti, printre care: Negoiu-Fagaras (1881, 1890); Prejba-Lotru, Godeanu-Surean, Vladusca-Piatra Craiului (toate in 1881); Malaiesti-Bucegi (1882, 1897, 1925); Balea Cascada-Fagaras (1883, 1905, 1925); Postavaru (1883); Piatra Mare (1884); Podragu-Fagaras (1885); Parang (1887); Omul-Bucegi (1888); Paltinis-Sibiu (Casa Turistilor-Hoherinne, 1894); Balea Lac-Fagaras (1904); Poiana Brasov (1922); Barcaciu-Fagaras (1922); Bolboci-Bucegi (1926); Urlea-Fagaras (1927); Valea Sambetei-Fgaras (1931, 1936); Sureanu (1934); Plaiul Foii-Piatra Craiului (1936); Vf. cu Dor-Bucegi (1936); Curmatura-Piatra Craiului (1938); Colibita si Ineu-Muntii Rodnei, Harghita Bai etc.

La 1 martie 1884 S.K.V-ul a infiintat un corp de ghizi selectand localnicii doritori. Sectiunea Sibiu s-a ocupat de instruirea lor, organizand in acest scop o serie de cursuri si excursii menite sa-i invete pe participanti sa citeasca hartile si sa se orienteze cu ajutorul lor, cat si sa dobandesca cunostintele necesare acordarii primului ajutor in caz de accidente. Primul curs a fost tinut in Fagaras, cu 17 participanti sositi din 4 sectii.

In 1925, S.K.V.-ul infiinteaza si un corp de salvare montana „Alpine Rettungstelle”. Tot membrii S.K.V.-ului sunt cei care au realizat o serie de ascensiuni mai dificile in premiera, ca de exemplu Creasta Arpaselului din Fagaras in octombrie 1912 sau Custura Saratii in 1921.

Pe linie de propaganda turistica, asociatia a editat brosuri, harti, carti postale ilustrate si un anuar - „Jahrbuch für Siebenburgische Karpathen Verein” (1881-1944), o adevarata enciclopedie in care s-a publicat descrieri de excursii, informatii despre flora si fauna, statiunile balneare, cetatile medievale, fotografii inedite, dari de seama ale asociatiei.

Inca inainte de infiintarea S.K.V., in 1873 se forma la Brasov Asociatia Alpina a Transilvaniei (Siebenburgische Alpen Verein in Kronstadt), avand ca scop cercetarea Carpatilor, ameliorarea cailor de comunicatie si de acces, organizarea de excursii in zonele montane. Aceasta asociatie a fuzionat ulterior cu S.K.V.

La data de 13 iunie 1945, Societatea Carpatina Transilvaneana si-a intrerupt activitatea, fiind dizolvata prin decret al Consiliului de Ministri, pentru activitate politica pro-fascista.

SOCIETATEA TURISTILOR ROMANI

In urma cu 115 ani, mai exact la 24 ianuarie 1903, la Bucuresti, din initiativa geologului Gh. Munteanu-Murgoci, savantului Ludovic Mrazec, chimistului Constantin I. Istrati si matematicianului Traian Lalescu se constituie Societatea Turistilor din Romania (S.T.R.).

La adunarea generala de constituire au participat 321 de persoane, care au semnat actul de nastere a acestei societati, definitivand si statutul ei, societate la care a aderat insusi printul mostenitor Ferdinand de Hohenzollern. Primul comitet de conducere a fost alcatuit din Grigore Antipa, Gheorghe Bals, Vintila Bratianu, Ion Costinescu, Simion Mehedinti, Gheorghe-Munteanu Murgoci, Teodor Nica, Traian Tamm, Alexandru Vlahuta, Mihai Vladescu, Alexandru Tzigara-Samurcas. Alaturi de ei se inscrisesera si alte personalitati ale vietii culturale, stiintifice si politice ale vremii: Petre P. Carp, I. Kalinderu, Ion I. C. Bratianu, dr. Ioan Cantacuzino, Tache Ionescu, gen. G. Manu, Ion Pillat, P. Stirbei, D. D. Sturdza, M. C. Sutzu, Gh. Titeica, Spiru Haret, Al. Davila.

Scopul asociatiei era stipulat in articolul 2 al statutului, aprobat in 24 ianuarie 1903: „de a dezvolta sportul excursiilor, de a inlesni cunoasterea frumusetilor tarii si de a intari astfel iubirea de patrie si de neam”. Pentru realizarea acestui deziderat s-a inceput si activitatea de marcare a drumurilor, intretinerea potecilor, construirea unor adaposturi in munti.

De asemenea, membrii sai au realizat diverse ascensiuni in Carpati: Muntii Fagaras, Mehedinti, Retezat, Piatra Craiului, dar si in Muntii Caucaz: in iulie 1912 A. Wetter, Röhler si Westerman din Bucuresti urca varful Kazbek de 5047metri!

Urmand exemplul S.K.V. (Societatea Carpatina Transilvaneana) membrii din comitetul de conducere al S.T.R. au infiintat sectiuni in localitatile de pe intregul teritoriu al tarii - Iasi, Campulung Muscel, Turnu Severin, Ploiesti, Targu Jiu, Bacau care la randul lor vor intreprinde actiuni pe cont propriu. In urma intelegerii cu unele ministere, excursionistii, membri ai S.T.R., s-au bucurat de facilitati la transportul pe cale ferata, gazduirea in hoteluri, inlesniri pentru deplasari peste hotare etc.

Intre societatea bucuresteana si cea sibiana a sasilor s-au dezvoltat relatii de colaborare in organizarea excursiilor, in acordarea de sprijin material si organizatoric. Prin urmare, S.K.V. a pus la dispozitia S.T.R.-istilor cabanele din Valea Malaiesti, Postavarul, Piatra Craiului, Omu, Prejbe, Negoiu. In schimb, S.T.R. a acordat unele inlesniri membrilor S.K.V. dincolo de Carpati.

O alta preocupare a S.T.R. a fost publicarea unor scrieri - brosuri sau articole in presa, conferinte, expozitii, materiale publicitare pentru a stimula dragostea pentru natura.

Intre anii 1903 si 1916, pana la intrarea Romaniei in razboi, Societatea va tipari „Anuarul S.T.R.”, revista care oglindeste intreaga sa activitate. In paginile ei au fost publicate reportaje de calatorie, articole cu caracter stiintific, precum si informatii despre excursiile individuale si colective ca cele de la Slanic-Prahova, Curtea de Arges, la manastirile Tiganesti si Snagov, la Braila-Macin, Targoviste, in masivele Parang, Fagaras, Bucegi, Penteleu, Ceahlau etc. Prin grija societatii s-au ridicat cabanele Piatra Craiului (inaugurata la 8 iunie 1908) si Podeanu (18 august 1908) de la poalele Negoiului.

De asemenea, a marcat unele poteci turistice pe Negoiu, cu plecare din Capataneni, in 1903, realizat de G. Bals si altele doua in Bucegi, pe Valea Jepilor (Caraimanului) si Valea Cerbului, drumul pe platou, de la Cabana Caraiman la varful Omu, realizat de Tr. Lalescu.

O ultima mentionare a S.T.R. o gasim in 1924 cand, la 14 septembrie, apare primul numar al „Gazetei Sporturilor”. Societatea Turistilor Romani dispare definitiv la 14 iulie 1931, cand va face fuziunea cu Turing Clubul Romaniei.

TURING CLUBUL ROMANIEI

La indemnul lui Mihai Haret, mare iubitor de turism si „bucegist” inflacarat, ia nastere, in 10 iunie 1925, Turing Clubul Romaniei (T.C.R.) prin transformarea Hanului Drumetilor, grupare cu un numar restrans de membri si cu o activitate limitata la Bucegi si Valea Prahovei, intr-o puternica asociatie de turism si pentru protectia naturii.

Prin sentinta nr. 8/1926 a Tribunalului Ilfov, publicata in Monitorul oficial nr. 77 din 2 aprilie 1926, T.C.R. a fost recunoscut ca persoana juridica.

Prin actul constitutiv si statute erau precizate scopurile asociatiei: „de a dezvolta turismul sub toate formele”, „de a face propaganda pentru infiintarea rezervatiilor naturale in Romania”, „de a construi poteci si case de adapost”, „de a edita ghiduri, harti si orice lucrari cu continut geografic, turistic sau stiintific”, „de a promova frumusetile naturale romanesti peste hotare pentru a atrage turistii straini” etc.

In articolul 11 din Regulamentul de functionare se prevedea ca din activitatea T.C.R. sa fie excluse preocuparile pentru performante sportive sau participari la intreceri de acest fel.

Din primul comitet de conducere a facut parte cea mai frumoasa si iubita generatie de montaniarzi romani: Mihai Haret - presedinte, Bucura Dumbrava, Emanoil Bucuta, Valeriu Puscariu, Nicolae Bogdan, Ion Bianu si altii.

Vom starui pret de cateva randuri asupra formei de organizare a Turing Clubului. Acesta era condus de un consiliu de administratie care avea urmatoarele misiuni: administrarea averii si veniturilor asociatiei, elaborarea directivelor, coordonarea si controlul sectiilor (filialelor). Pe langa „Centrala” asociatiei din Capitala, pentru indrumarea si coordonarea sectiilor a functionat, intre 1936 si 1940, un secretariat tehnic la Cluj.

T.C.R. a avut peste 4000 de membri grupati in 12 sectii si filiale raspandite in tara astfel:

# Sectia alpina a Bucegilor a fost intemeiata la 24 ianuarie 1924 si avea sediul la Sinaia. Ca teritoriu de activitate ii reveneau Bucegii si masivul Garbova. Dintre realizari, de la infiintare pana-n anul 1928: organizarea catorva excursii in masivele amintite, a unor conferinte cu tematica montana in Sinaia si Azuga, repararea mai multor poteci degradate pe Valea Jepilor, Piatra Arsa, la Diham si Varful cu Dor, inceperea marcarii potecilor in intregul masiv al Bucegilor.

# Sectia Muntilor Apuseni, fondata la 1 iulie 1927, avea ca teritoriu de activitate Muntii Apuseni, Tara Silvaniei, Tibles, Muntii Bargaului, Rodnei, Calimani si Ghiurghiu.

Celelalte sectii ale T.C.R. au fost urmatoarele: Brasov, constituita la 10 aprilie 1927; Bucovina cu sediul la Campulung Moldovenesc, constituita la 10 august 1928; Retezatul (Deva, 26 februarie 1933); Maramures (Sighet, 2 iulie 1934); Satu Mare (3 mai 1936); Banat (Timisoara, 19 ianuarie 1935); Arad (20 noiembrie 1935), Sibiu (7 aprilie 1938); Vrancea (Focsani, 20 aprilie 1945); Prahova (Ploiesti, 25 ianuarie 1946); Tarnavele (Blaj, 15 aprilie 1946).

Cat a functionat, T.C.R. a incercat si a reusit sa dinamizeze miscarea turistica din intreaga tara, avand performante demne de rememorat.

Trebuie amintit faptul ca una dintre prioritatile acestei asociatii era construirea de case de adapost in zonele muntoase izolate care in 1948 se ridicau la cifra de 20. Mentionam aici: Noua Casa Pestera-Bucegi ridicata in anii 1940-1942; Cabana Surul-Fagaras (1939); Barcaciu-Fagaras (1946); Muntele Rosu-Ciucas (1948); Piscul Cainelui in Garbova; Baleia si Pietrile din Retezat; Cristianul Mare din masivul Postavaru; Muntele Baisoara din Muntii Apuseni; Prislop din Maramures etc.

Centrala T.C.R. si-a indreptat atentia si spre amenajarea de drumuri si poteci, spre efectuarea marcajelor, spre problemele privind protectia naturii. In legatura cu ultima preocupare, s-au remarcat prin munca concreta (scrieri, conferinte etc.) unii dintre cei mai valorosi membri ai asociatiei: Mihai Haret, Emil Racovita, Al. Borza, Ionel Pop, I. Colman, prof. Andrei Popovici-Baznosanu. Unele sectii T.C.R. au luat sub supravegherea lor ocrotirea unor frumuseti naturale: Ghetarul de la Scarisoara, Detunata Goala, rezervatia stiintifica Scarisoara-Belioara, canionul Vaii Horoaba.

Turing-Clubul a intretinut relatii de prietenie si schimb de informatii cu diferite asociatii de turism de peste hotare: Touring-Club de France, Touring-Club Suisse, Touring-Club de Belgique, Touring-Club Italiano, Royal Touring des Pays Bas, Touring-Club Espagnol, Club Alpin Francais s.a. In 1929, T.C.R. s-a afiliat la Alianta internationala de turism, cu sediul la Bruxelles.

La 14 iulie 1931, Societatea Turistilor Romani va fuziona cu Turing Club. Doi ani mai tarziu, societatea de turism Fratia Munteana, fondata de renumitul speolog Emil Racovita, va cere fuziunea cu T.C.R. Se spune ca vazand Racovita ca activitatea T.C.R.-ului era mult mai dinamica decat a asociatiei pe care o conducea ar fi zis: „Acum a sosit momentul sa va dau voua zestrea noastra!”. In acest mod se realiza in Transilvania o forta egala cu cea a Societatii Carpatine Ardelene din Sibiu.

Sub egida T.C.R. au aparut mai multe titluri consacrate Muntilor Carpati, dintre care nu trebuie omise urmatoarele: „Le massif de Bucegi”, de M. Haret (1931); „Taul Rosu” de Valeriu Puscariu (1934); „Case de adapost si drumuri marcate” de E. Teposu si V. Puscariu (1942); „Valea Ariesului” de Vasile I. Rusu (1947); o colectie de harti, de mare valoare si la ora actuala, imprimate de Institutul „Unirea” din Braşov - Bucegi si Garbova, Postavarul si Piatra Mare, Piatra Craiului s.a.

De asemenea, asociatia a editat „Calendarul turistic T.C.R.” si „Enciclopedia turistica”, publicatii ce apareau sub ingrijirea lui Valeriu Puscariu - redactor sef si Mihai Haret - secretar, intre anii 1938-1947.

„Enciclopedia turistica” era recomandata de prestigioasa revista stiintifica „V. Adamachi” din Iasi in 1942 „ca un minunat indemn la drum, care nu trebuie sa lipseasca de pe masa de lucru a nici unui intelectual roman”, iar scriitorul Emanoil Bucuta (1943) gasea ca „toata tara cu frumusetile si cu durerile ei se desprind din aceste foi”.

Turing Clubul Romaniei, asemeni celorlalte asociatii si cluburi de turism existente la acea vreme, este desfiintat prin Decretul de la 11 iunie 1948 si patrimoniul sau, constituit din toate cabanele construite in Muntii Carpati, trece in proprietatea statului. Ca inlocuitor se creaza Asociatia Turismului Popular.

POVESTEA BUSOLEI

Descoperirea busolei este considerata a fi la fel de importanta ca si descoperirea masinii cu aburi, a prafului de pusca sau a tiparului.

Proprietatile magnetice ale materiei au fost sesizate de oameni inca din antichitate. Prima semnalare a proprietatilor magnetice ale substantei este atribuita lui Tales din Milet (580 i.e.n.). Cuvintele „magnetism”, „magnet” se pare ca provin de la numele provinciei grecesti Magnesia si de la numele orasului Magnessa, in imprejurimile caruia s-au gasit „pietre magnetice” (zacaminte de magnetit). Dupa Plinius, cuvantul magnet a fost denumirea data pietrei gasite de ciobanul Magnes.

Documentul cel mai vechi referitor la folosirea busolei in Europa este un poem satiric, intitulat „Biblia”, pe care Guyot de Provins l-a scris in 1190. Autorul spune direct ca atunci cand cerul este acoperit si cand nu se pot observa nici luna, nici stelele, navigatorii consulta acul magnetic. Se vorbeste despre el ca de un lucru cunoscut de mult.

In 1204 Jaques de Vitry a luat parte ca legat al papei Inocentiu al III-lea la razboiul albigenzilor, in Palestina, pe vremea celei de a patra cruciade. El a scris „Historia orientalis”, in care se vorbeste despre acul magnetic ca de un lucru nou. Magnetul este numit adamas, nume complet necunoscut celor vechi. Autorul mai adauga ca magnetul ar fi fost descoperit in India si ca atragea fierul, ca urmare a unor proprietati oculte.

Intr-o lucrare araba din anul 1242, scrisa de Bailak si intitulata „Comoara negustorilor pentru recunoasterea pietrelor”, se spune ca marinarii care navigheaza pe Marea Soroci, noaptea, cand e intuneric si nu se vad stelele, iau un vas cu apa, pun acolo doua betisoare in cruce si pe ele aseaza o piatra de magnet cat palma. Cele doua varfuri ale pietrei indica nordul si sudul. Bailak a utilizat si el o astfel de busola cand a navigat de la Tripoli la Alexandria.

Mai mult ca sigur busola este o inventie chinezeasca foarte veche. Chinezii au folosit busola mai intai pentru a calatori pe uscat. Ei construisera asa-numitele care magnetice, tschi-nan-kiu. Erau niste trasuri cu doua roti; inaintea scaunului se gasea o mica statuie, mobila in jurul unui pivot; statueta avea un brat intins. In brat se afla o mica bara magnetica, iar bratul indica sudul. Imparatii foloseau acest car pentru a se deplasa in vizite de lucru la mare distanta, in imensa lor tara. Inventatorul carului si al busolei este considerat imparatul Tsche-U-Kung (circa 1100 i.e.n.).

Cel mai vechi document privitor la utilizarea busolei in navigatie apare pe vremea dinastiei tsin (anii 265-419). Ajutati de busola chinezii ajungeau pana in Ceylon si chiar la Ind, ba unii ziceau ca parcurgeau marile pana la Eufrat.

Daca ne luam dupa Klaproth, cuvantul busola provine din arabul miassola, care inseamna „sageata”.
Iata cum arata, pe scurt, o istorie mare despre un obiect mic.

60 DE ANI DE ORIENTARE TURISTICA IN TARA NOASTRA

Orientarea turistica a aparut in tarile nordice spre sfarsitul secolului XIX, extinzandu-se apoi pe toate continentele lumii civilizate, mai putin in Africa. Putem aprecia aceasta activitate ca fiind situata la granita dintre competitie, sport si drumetie.

Norvegienii au organizat la 3 mai 1897, in localitatea Bergen, primul concurs de orientare, in fapt o mini-expeditie turistica, si au denumit-o atunci „sportul padurilor”. Se spune ca acolo unde exista o padure, exista si posibilitatea organizarii unei concurs de orientare. Cinci decenii mai tarziu, la 27 octombrie 1947, turistii din Arad, buni cunoscatori ai muntilor Zarand, organizeaza primul concurs de orientare turistica din tara noastra intitulat «Cupa Zarandului».

Evenimentul a fost comentat cu interes de presa vremii, care semnala „aparitia unui nou sport, demult asteptat de tineretul nostru” (Turismul popular).Fondatorul acestei intreceri sportive a fost regretatul tehnician Coloman Davidhazi (1913-1987), cel care a format numeroase generatii de sportivi si arbitri, la randul lor propagatori ai orientarii sportive in orasele Iasi, Sibiu, Cluj, Bucuresti si Timisoara unde, în perioada 1950-1952, au avut loc primele intreceri de gen. Datorita acestor inimosi sustinatori, darza si minunata disciplina este astazi sportul preferat a mii si mii de tineri si varstnici, iubitori de turism, de miscare in aer liber, participanti fideli ai competitiilor cu caracter de masa ori de performanta.

Pe meleagurile noastre, orientarea turistica a presupus initial parcurgerea unor trasee montane dup marcajele existente, folosind hartile turistice obisnuite si busola. Scopul sau este largirea orizontului de cunoastere, intarirea capacitatii fizice si intelectuale, miscarea in aer liber, destinderea, cat si performanta.

Pe parcursul celor patruzeci de editii a „Cupei Zarandului”, organizatorii au promovat o serie de inovatii in tehnica orientarii sportive, au realizat harti tip scoala si de competitii la nivel national si international, contribuind la ridicarea calitativa a acestei discipline.In anul 1990 ia fiinta Federatia Romana de Orientare (F.R.O.), ca federatie de sine statatoare, dupa ce a functionat vreme de 30 de ani ca o subcomisie in cadrul Federatiei de Turism - Alpinism.

Romania este cea de a 35-a tara afiliata la Federatia Internationala de Orientare (I.O.F.), for constituit in anul 1961.

Putina lume stie ca Romania detine recordul absolut prin cea mai numeroasa participare la un singur concurs si anume: «Cupa Chemarea toamnei», desfasurata in Parcul „Dumbrava” din Sibiu, in anul 1980, la care au participat 38.123 de orientaristi.

Astazi, orientarea turistica se afla intre sporturile preferate ale scandinavilor, in unele tari fiind considerat chiar sport national.